Matei a privit când la soră-sa, când la mama lui, apoi la mine. Zâmbetul i s-a șters încet, ca și cum cineva ar fi stins lumina dintr-o cameră.
— Roxana… despre ce vorbești? a întrebat el, cu o voce joasă.
Fata nu s-a clintit. Era mică, dar stătea dreaptă, cu o siguranță care nu părea de copil.
— Am văzut fotografia. De mai multe ori. Bunica nu a ascuns-o bine. Și am auzit-o vorbind la telefon.
În curte s-a lăsat o agitație surdă. Oamenii se apropiaseră fără să-și dea seama, atrași de tensiune ca de un foc care arde încet.
Darina a izbucnit imediat:
— Încetează! Nu înțelegi ce spui!
Dar vocea ei nu mai avea forță. Tremura.
Matei s-a întors spre ea.
— Mamă… e adevărat?
Tăcerea care a urmat a fost grea, apăsătoare, imposibil de evitat.
Cineva a șoptit „Doamne…”, altcineva și-a retras privirea. Curtea, care fusese plină de muzică și râsete cu câteva ore înainte, părea acum un loc străin.
Eu o țineam pe Eliza strâns la piept și simțeam cum îmi bate inima în gât. Nu știam tot adevărul. Dar știam că ceva se fisurase iremediabil.
— A fost demult… a spus Darina, în cele din urmă. Nu are importanță acum.
— Ba are, a răspuns Matei, mai ferm decât îl auzisem vreodată. Ai umilit-o pe soția mea. În fața tuturor.
A făcut un pas spre mine și mi-a pus mâna pe umăr. Gestul acela simplu m-a făcut să cedez.
— Eliza e copilul meu, a continuat el. Și al soției mele. Oricine spune altceva nu mai are loc în viața noastră.
Roxana s-a așezat încet pe scaun, ca și cum abia acum îi căzuse toată greutatea din umeri. I-am strâns mâna pe sub masă. Era caldă și ușor tremurată.
— Ai fost curajoasă, i-am spus încet.
Petrecerea s-a destrămat în liniște, bucată cu bucată. Oamenii au plecat fără să mai privească înapoi, vorbind în șoaptă, stânjeniți. Decorul festiv rămăsese acolo, dar nu mai însemna nimic.
Seara, am plecat fără explicații, fără ceremonii, doar cu pași grăbiți și tăceri lungi.
Acasă, Matei a închis ușa și a tras aer adânc în piept. Apoi a luat-o pe Roxana în brațe.
— Îți mulțumesc că ai spus adevărul. Dar data viitoare, nu mai duce asta singură. Vii la noi, bine?
Fata a dat din cap, fără să mai spună nimic.
Am așezat-o pe Eliza în pătuț. Dormea liniștită, ca și cum lumea de afară nu o atinsese niciodată.
În noaptea aceea, în liniștea casei noastre, am înțeles ceva simplu, dar definitiv: nu legăturile de sânge definesc o familie, ci cine rămâne lângă tine când totul se destramă.
Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu mai sunt singură.