În primele zile, Chloe a dormit aproape continuu. Anestezia și analgezicele o țineau într-o stare de stupoare, iar eu eram acolo de fiecare dată când își deschidea ochii. Îi vorbeam încet. O consolam. Am asigurat-o că totul mergea perfect.
„Îl vei întoarce”, i-am spus. „Te va vedea și nu va ști ce l-a lovit.”
A zâmbit, cu buzele încă umflate, convinsă că visul ei prindea contur.
În a șasea zi, a început să devină nerăbdătoare.
„Când te pot vedea?”
„În curând”, am răspuns. „Pielea trebuie să aibă răbdare. Adevărata frumusețe nu se grăbește.”
În a zecea zi, am primit un mesaj de la Radu.
Mi-e dor de tine. Voi fi acasă târziu astăzi.
L-am citit de două ori. Nu am sunat. Am închis și m-am dus la clinică.
Ziua adevărului a sosit în a paisprezecea dimineață. Chloe stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate în poală. Tremura de emoție.
Am tras un scaun în fața ei și am făcut semn asistentei.
Bandajele erau desfăcute încet, strat cu strat. Când ultimul a căzut, i-am dat o oglindă.
S-a uitat.
Zâmbetul i-a dispărut. Ochii i s-au mărit. Fața i-a pălit.
„Nu… asta e imposibil”, a șoptit ea.
Se uita la mine. Chiar așa.
„Arăt… ca ea.”
Mi-am scos masca. Pentru prima dată.
„Nu”, am spus calm. „Arăți ca mine.”
A țipat. Un țipăt scurt, întrerupt, plin de teroare. A încercat să se ridice, dar picioarele i-au cedat.
„Ai spus că mă vei face frumoasă!”
„Te-am făcut exact așa cum mi-ai cerut”, am răspuns. „Mai bună decât ea. Ai viața ei. Fața ei. Tot ce ai disprețuit.”
În aceeași zi, Radu a venit la clinică. Nerăbdător. Emoționat. Convins că își va vedea iubita transformată într-un trofeu.
Când a intrat în birou, s-a oprit ca și cum s-ar fi lovit de un zid.
„…Ana?” a bâlbâit el.
Chloe a început să plângă.
„Nu sunt ea! Nu sunt soția ta! Sunt eu!”
Radu s-a uitat la ea, apoi la mine. A înțeles în câteva secunde. A îngenuncheat. A încercat să mă ia de mână.
„Te rog…”
„Nu”, am spus simplu.
În aceeași săptămână, am depus cererea de divorț. Casa. Copiii. Facturile. Totul era documentat. Fișa lui. Programarea. Semnătura lui.
Chloe a dispărut din viața lui la fel de repede cum apăruse. O față ca a mea nu mai era un vis. Era o amintire.
M-am tuns. Mi-am schimbat coafura. Am luat-o de la capăt.
Și pentru prima dată după ani de zile, am zâmbit când m-am uitat în oglindă.
Nu pentru că eram mai frumoasă.
Ci pentru că eram liberă.