Dimineața aceea a început cu o neliniște greu de explicat, ca și cum aerul din jurul meu nu mai era al meu.
M-am ridicat din pat cu o greutate în piept, fără să știu exact de unde vine. În bucătărie, Mihai stătea deja așezat, cu un carnețel deschis în față, de parcă ar fi coordonat o operațiune importantă.
Când m-a văzut, a schițat un zâmbet mulțumit.
— Am stabilit cum facem de acum înainte, a spus el.
Am rămas în picioare, fără să mă apropii.
— Cum adică „cum facem”?
A bătut ușor cu pixul în pagină, ca un profesor care explică ceva evident.
— Program fix de mese, fără abateri. Mișcare zilnică. Și monitorizăm progresul. E pentru binele tău.
Cuvântul „monitorizăm” m-a lovit mai tare decât tot restul.
— Eu nu ți-am cerut să mă monitorizezi, am spus încet.
A ridicat din umeri, ca și cum reacția mea era exagerată.
— Cineva trebuie să aibă grijă să nu scapi lucrurile de sub control.
Atunci am înțeles că nu mai era vorba despre mâncare. Era despre mine. Despre libertatea mea.
În minte mi-au venit lucruri mici, uitate: cafeaua băută în liniște, serile în care nu mă întreba nimeni cât am mâncat, zilele în care decideam singură pentru mine.
— Mihai, am spus calm, eu nu sunt ceva de corectat.
A râs scurt, fără căldură.
— Ba da. Și ar trebui să fii recunoscătoare că mă ocup de tine.
Cuvintele lui au căzut grele, ca un capac peste ceva ce abia mai respira în mine.
M-am întors fără să mai spun nimic și am intrat în cameră. Am deschis dulapul și am început să pun lucruri într-o geantă. Mâinile îmi tremurau, dar nu m-am oprit.
— Ce faci acolo? a întrebat el din ușă.
— Plec.
A urmat o pauză lungă.
— O să regreți, a spus rece. Fără mine o să-ți fie mai greu.
Nu i-am răspuns. Am închis fermoarul și am ieșit.
Când am ajuns în apartamentul meu, am lăsat geanta pe jos și m-am așezat pe marginea canapelei. Am plâns în tăcere, nu pentru el, ci pentru timpul în care uitasem de mine.
Mai târziu, în bucătăria mea, am spart câteva ouă într-o tigaie. Am făcut o omletă simplă, fără calcule, fără reguli, fără aprobări.
Și, în timp ce stăteam la masă, mi-am dat seama că unele lucruri nu au nevoie de planuri ca să fie corecte — doar de curajul de a nu le mai lăsa controlate de altcineva.
Iar omleta aceea simplă a avut gustul libertății întoarse acasă.