Sala a rămas înghețată într-o tăcere apăsătoare, de parcă aerul însuși se oprise din mișcare. Se auzea doar respirația ușoară a lui Andrei și foșnetul rochiei albe, când Bianca a făcut un pas înapoi, fără să-și dea seama.
Mihai a prins primul dosar în mâini. Apoi pe al doilea. Și pe al treilea. Pe măsură ce citea, culoarea i se scurgea din față, ca apa dintr-un vas crăpat.
— Ce… ce înseamnă asta? a spus el, fără aer.
Elena a rămas calmă, apropiindu-se încet, fără grabă.
— Înseamnă că totul a fost depus oficial. Plângere penală, ordin de protecție, stabilirea paternității și cerere de întreținere. Înregistrate azi dimineață. Legal. Corect. Definitiv.
Un murmur a trecut prin invitați. Cineva a dus mâna la gură. Altcineva a lăsat telefonul să-i cadă puțin, dar l-a prins la timp.
Bianca s-a întors brusc spre Mihai.
— Mi-ai spus că a plecat singură… că nu voia copilul…
Am rămas nemișcată. Nu mai era nevoie să explic nimic. Totul era deja spus.
Mihai a încercat să-și recapete controlul, dar vocea îi era golită.
— Nu înțelegeți situația… ea exagerează… n-are nimic…
Am ridicat privirea spre el. Paltonul meu simplu, copilul din brațe, tot ce eram eu acum nu mai conta.
— N-am avut „nimic”, am spus încet. Dar am avut destul cât să rezist.
Elena a vorbit apoi, fără emoție, ca și cum ar fi citit un dosar în instanță:
— Există dovezi medicale, martori, imagini și un copil abandonat în condiții extreme. Nu mai e o poveste de interpretat. E un caz.
Oficiantul a închis cartea încet, cu un gest care a spus totul.
— În condițiile acestea… ceremonia nu mai poate continua.
Bianca și-a scos inelul și l-a așezat pe masă. Sunetul mic al metalului a părut mai puternic decât muzica de început.
— Nu pot rămâne aici, Mihai, a spus ea.
Și a plecat.
Fără lacrimi. Fără explicații.
Mihai a rămas singur în mijlocul sălii. Pentru prima dată, nu mai avea discursuri, nu mai avea zâmbete, nu mai avea oameni în jur. Doar tăcere.
— O să regreți asta, a spus el, mai mult pentru sine decât pentru mine.
L-am privit fără grabă.
— Nu mai am ce să regret. Am plătit deja tot.
M-am întors și am făcut un pas spre ieșire. Apoi încă unul.
Nimeni nu m-a oprit.
Când am ieșit afară, aerul rece m-a lovit drept în piept, dar nu m-a clătinat. Cerul era limpede, curățat de furtună, ca și cum nimic rău nu ar fi existat vreodată acolo sus.
Andrei s-a mișcat ușor în brațele mele. L-am privit și am știut, fără îndoială, că de aici înainte nu mai mergeam înapoi.
Drumul urma să fie greu. Lung. Plin de hârtii, explicații și zile în care trecutul încă va încerca să mă ajungă.
Dar pentru prima dată nu mai conta.
Pentru că nu mai eram acolo unde pierdusem totul.
Eram acolo unde începeam din nou.