Pentru o clipă, Ana a avut senzația că lucrurile se așază în favoarea ei.
Andrei dădea aprobator din cap, cineva din HR nota ceva pe calculator, iar bărbatul de la recepție o studia cu atenție. Ea vorbea simplu, fără să exagereze nimic, exact așa cum obișnuise să-și trăiască ultimii ani.
Apoi discuția s-a oprit.
Andrei a închis dosarul și a tras aer în piept.
— Din punct de vedere profesional, nu există probleme, a spus el. Sunteți bine pregătită.
Pentru o secundă, Ana a simțit un licăr de speranță.
— Cu toate acestea… a continuat el, iar cuvântul a căzut greu, ca o ușă trântită. Căutăm pe cineva care se integrează mai bine în imaginea recepției.
A înțeles imediat sensul real.
Nu CV-ul era problema. Era felul în care arăta, hainele simple, oboseala din privire, viața ei care nu semăna cu ceea ce voiau ei să afișeze.
— Vă mulțumim pentru participare, a încheiat Andrei, rece și politicos. Succes mai departe.
Ana a dat din cap, fără să răspundă. S-a ridicat, și-a luat geanta și a ieșit.
Holul mare i s-a părut mai rece decât intrarea. A coborât cu liftul în liniște, traversând spațiul vast fără să se grăbească. În interior, golul cunoscut își făcea loc din nou, dar nu i-a permis să o oprească.
Când a ajuns aproape de ieșire, gândul i-a fugit la Matei. La facturi. La chirie. La zilele care urmau.
Ușile automate s-au deschis brusc.
Un bărbat în costum închis la culoare a intrat grăbit, telefonul la ureche. Prezența lui a schimbat imediat atmosfera din hol. Oamenii s-au oprit instinctiv. Era Mihai Dobre, directorul general.
S-a oprit.
A privit în jur.
Și a văzut-o.
— Ana Ionescu? a întrebat el, ridicând vocea ușor.
Ana s-a întors, confuză.
— Da, eu sunt.
Mihai a închis telefonul și s-a apropiat.
— Vă căutam. De ce ați plecat?
— Am terminat interviul, a răspuns ea încet.
— Știu. Tocmai de aceea.
A făcut un semn scurt spre echipa de HR.
— Vă rog să veniți toți în hol.
În câteva minute, Andrei și ceilalți erau acolo, vizibil incomodați.
Mihai i-a privit pe rând.
— Ana Ionescu este angajata care, în urmă cu două luni, a chemat ambulanța din această clădire în timpul turei de noapte pentru copilul ei. Și-a terminat programul doar după ce situația a fost stabilizată și a revenit la muncă a doua zi.
Ana a simțit cum i se strânge gâtul.
— Este aceeași persoană care a predat fără să spună nimănui un plic cu o sumă importantă de bani găsit într-o sală de ședințe, a continuat el. Și am aflat asta abia după verificări.
Tăcerea s-a adâncit.
— Și este persoana care știe numele oamenilor din clădire, de la pază până la curățenie. Asta contează mai mult decât orice imagine.
Andrei a rămas fără replică.
Mihai s-a întors spre Ana.
— Îți ofer postul de recepționer. Salariu de 6.000 de lei net, program de zi, asigurare completă.
Ana nu a reușit să răspundă imediat. Îi tremurau mâinile.
— Dacă accepți, desigur.
A dat din cap, iar lacrimile i-au venit fără avertisment.
— Accept.
Mihai i-a întins mâna.
— Bine ai venit. Ai exact tipul de caracter pe care îl căutăm.
În acea seară, Ana l-a luat pe Matei de la școală mai liniștită decât fusese vreodată. Au mâncat împreună pe o bancă în parc, iar ea i-a spus că lucrurile încep, în sfârșit, să se schimbe.
Și de data aceasta, nu a mai fost doar o speranță.