Totul în jurul meu devenise încețoșat, iar senzația caldă care îmi acoperea pielea nu mai era doar durere, ci o prăbușire a tuturor speranțelor pe care le avusesem.
Radu s-a apropiat încet, cu aerul cuiva care crede că deține controlul.
— Și ce o să facă tatăl tău? o să vină să ne certe? a spus cu dispreț.
L-am privit direct.
De data aceasta, frica dispăruse.
— Sună-l, am spus din nou.
Elena a oftat iritată.
— Nu mai dramatiza. Ridică-te și curăță.
M-am ridicat sprijinindu-mă de mobilă, simțind fiecare mișcare ca pe o lovitură. Dar ceva se schimbase. Nu mai eram aceeași.
— Dă-mi telefonul.
Pentru o clipă, Radu a ezitat. Apoi mi l-a aruncat fără grijă.
L-am ridicat și am format numărul pe care îl știam pe de rost încă din copilărie.
A răspuns imediat.
— Da?
Vocea lui mi-a dat putere.
— Tată… vino. Te rog. Acum.
A urmat o tăcere scurtă.
— Spune-mi unde ești.
I-am spus.
Nu a mai întrebat nimic.
După ce am închis, în cameră s-a instalat din nou tensiunea.
Radu a încercat să ironizeze situația, dar nu i-am mai răspuns.
Nu mai aveam nimic de demonstrat.
După aproximativ douăzeci de minute, liniștea a fost sfâșiată de sunetul sirenelor.
Mai multe mașini de poliție au oprit în fața casei, urmate de un SUV negru. Lumina farurilor a inundat ferestrele.
Radu s-a apropiat de geam, nedumerit.
— Ce se întâmplă…?
Bătăile puternice în ușă au venit imediat.
— Poliția! Deschideți!
Totul s-a schimbat într-o clipă.
Când ușa s-a deschis, tata a intrat alături de polițiști. Nu mai era doar omul liniștit pe care îl știam, ci autoritatea în sine.
Privirea lui s-a oprit pe mine.
Pe sânge.
Pe starea în care eram.
Chipul i s-a întunecat.
— Ambulanța vine, a spus cineva.
Radu și Elena au început să se justifice, dar nimeni nu îi mai asculta.
Tata s-a apropiat și m-a prins cu grijă, ca atunci când eram mică.
— S-a terminat, mi-a spus încet.
În acea noapte, am pierdut ceva ce nu voi putea recupera niciodată.
Dar am ieșit dintr-un coșmar.
Radu a fost reținut pentru violență, iar Elena pentru implicare în agresiune. Lucrurile au mers mai departe prin instanță, fără scurtături.
Nu relațiile au făcut dreptate.
Legea a făcut-o.
După câteva luni, viața mea arăta complet diferit. Locuiam într-un apartament modest, aproape de ai mei. Nu era lux, dar era liniște.
Aveam un nou început.
Rănile nu dispăruseră complet. Uneori încă mă urmăreau amintirile.
Dar nu mai trăiam cu teamă.
Într-o dimineață, tata mi-a întins o cafea și mi-a spus:
— Nu pot schimba ce a fost. Dar pot avea grijă să nu mai treci niciodată prin așa ceva.
Am zâmbit ușor.
Nu pentru că totul era vindecat.
Ci pentru că, în sfârșit, aveam șansa să-mi trăiesc viața fără frică, știind că merit mai mult decât ceea ce lăsasem în urmă.