Mesajul a început haotic, cu respirația lui sacadată, ca și cum fugise sau ca și cum, pentru prima dată, nu mai avea controlul situației.
— Mamă… ce-ai făcut?!
Vocea lui nu mai semăna cu cea de până atunci. Nu mai era sigură, nu mai era dominatoare. Era spartă de panică.
Doamna Ana nu s-a grăbit. A lăsat telefonul pe masă, ca și cum acel apel nu mai avea putere asupra ei. A turnat liniștit ceaiul în două căni și mi-a întins una.
— Bea, mi-a spus simplu.
Eu încă simțeam cum îmi tremură degetele.
— Ce mai e acolo? am întrebat privind dosarul.
M-a fixat cu o privire calmă.
— Adevărul. Și atât.
A doua zi, răspunsul a venit la ușă.
Lovituri puternice, nerăbdătoare.
— Deschide!
Igor nu mai bătea, lovea.
Doamna Ana s-a ridicat fără grabă și i-a deschis.
A intrat ca o furtună, fără salut, fără explicații. A trecut pe lângă mine și s-a oprit în fața ei.
— Știi ce-ai făcut?!
— Da, a spus ea.
— Mi-ai blocat conturile!
— Nu. Te-am oprit.
A urmat o liniște grea.
— Despre ce vorbești? a izbucnit el.
Ea nu a ridicat tonul. A luat din geantă câteva foi și le-a pus în fața lui.
— Despre asta.
A început să citească. La început grăbit, apoi din ce în ce mai încet.
Fața i s-a schimbat.
— Nu… nu e posibil…
— Sunt dovezi, a spus ea. Ani de tranzacții făcute pe ascuns. Bani mutați, ascunși, scoși din familie.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ai furat, a adăugat ea fără ocol.
Pentru prima dată, Igor s-a uitat la mine.
Dar nu mai era același om.
Nu mai avea nimic impunător.
Era doar… speriat.
— Eu doar… am reorganizat… a bâiguit.
— Nu. Ai furat, a repetat ea.
Și atunci s-a prăbușit.
S-a așezat pe scaun, fără să mai lupte.
— Ce vrei? a întrebat încet.
Doamna Ana nu a ezitat.
— Nu pentru mine. Pentru ea.
Privirea lui a ajuns din nou la mine.
Am simțit că trebuie să vorbesc.
— Nu vreau să iau nimic cu forța, am spus. Vreau doar să alegem corect.
A înțeles imediat.
— Mihai… a murmurat.
Am dat din cap.
A urmat o tăcere lungă.
— O să vorbesc cu el, a spus în final.
A plecat fără scandal. Fără amenințări.
Ușa s-a închis încet, iar liniștea a rămas în urmă.
— S-a terminat? am întrebat aproape în șoaptă.
Doamna Ana a zâmbit ușor.
— De-abia acum începe.
Două săptămâni mai târziu, Mihai a venit.
Nu adus.
Nu forțat.
A venit singur, cu ghiozdanul în spate și cu o întrebare simplă:
— Pot să stau aici?
L-am luat în brațe.
Asta era răspunsul.
Igor nu a mai apărut.
Nu a mai sunat.
Nu a mai încercat să controleze nimic.
Iar în apartamentul nostru mic s-a instalat ceva ce nu mai simțisem de mult.
Nu liniște de frică.
Ci liniște de siguranță.
Și atunci am înțeles clar:
unele lucruri trebuie să se destrame, ca să poți construi, în sfârșit, ceva care chiar îți aparține.