Pentru câteva clipe, în curtea fermei s-a lăsat o liniște apăsătoare. Matei privea în gol, iar chipul lui, de obicei stăpânit, devenise întunecat de o furie veche, pe care nimeni nu o mai văzuse de ani întregi.
— Mărin, adună oamenii și pregătiți caii. Plecăm imediat, — a spus el cu voce joasă.
Tonul lui nu lăsa loc de întrebări. În scurt timp, gospodăria a prins viață. Se auzeau pași grăbiți, zăngănit de hamuri și lătratul câinilor care simțeau neliniștea stăpânilor. Pe pridvor, fetița stătea învelită într-o pătură groasă. Era palidă și tremura, dar ochii ei urmăreau fiecare mișcare a lui Matei cu o încredere mută.
Drumul până la coliba părăsită a fost lung și tăcut. Când au ajuns, luna lumina slab câmpul, iar în fața ușii se vedeau pete întunecate de sânge uscat.
Matei a coborât primul de pe cal și le-a făcut semn celorlalți să rămână în urmă. A împins încet ușa scorojită, iar lemnul a scârțâit prelung.
Înăuntru mirosea a umezeală și a teamă. Pe podeaua rece zăcea o femeie slăbită, cu hainele rupte și chipul acoperit de zgârieturi. Abia mai respira.
— Repede, aduceți doctoriile! — a strigat Matei peste umăr.
S-a aplecat lângă ea și i-a vorbit calm:
— Sunteți în siguranță acum. Fetița dumneavoastră e la fermă. Cine v-a făcut asta?
Femeia a deschis ochii cu greu. Privirea îi era încețoșată.
— Trei oameni… unul… avea un semn… ca o stea…
Apoi și-a pierdut din nou cunoștința.
Matei și-a încleștat pumnii. Cuvintele acelea îi treziseră o amintire pe care încercase ani la rând s-o îngroape. Un tâlhar nemilos, cunoscut sub porecla „Scorpia”, omul care îi distrusese familia și îi ucisese fratele. Crezuse că murise într-o confruntare veche.
Dar se înșelase.
Până dimineață, vestea se răspândise prin tot satul. Oamenii vorbeau despre copilul salvat și despre femeia găsită aproape fără viață. Unii îl priveau pe Matei ca pe un erou, însă el nu simțea nicio mândrie. Tot ce voia era să pună capăt răului înainte ca altcineva să sufere.
După câteva zile, într-o cârciumă de la marginea satului, un necunoscut cu mâna înfășurată în bandaje se lăuda zgomotos după câteva pahare. Spunea povești despre bani ascunși și despre oameni care nu mai aveau curaj să-l înfrunte.
Matei a intrat fără grabă. Praful de pe cizme și pălăria trasă pe ochi îl făceau aproape imposibil de observat.
Când străinul s-a întors spre el, timpul parcă s-a oprit. Printre bandaje se vedea clar cicatricea în formă de stea.
— N-am crezut că mai trăiești, — a spus Matei rece.
Bărbatul a zâmbit strâmb.
— Nici eu nu mă așteptam să te mai întâlnesc, Varga.
În încăpere s-a făcut liniște. Oamenii s-au tras instinctiv înapoi.
Totul s-a petrecut într-o clipă. Un foc de armă a răsunat puternic, apoi încă unul. Scaunele s-au răsturnat, iar praful s-a ridicat în aer.
Când liniștea a revenit, tâlharul era întins pe podea, nemișcat. Matei rămăsese în picioare, cu arma coborâtă și privirea grea.
A ieșit afară fără să spună nimic. Aerul rece al dimineții îi umplea plămânii, iar pentru prima dată după mulți ani simțea că povara din suflet începea să se ridice.
Când s-a întors la fermă, fetița a fugit spre el, iar mama ei, încă slăbită, îl privea cu ochii plini de recunoștință.
Matei și-a scos pălăria și s-a aplecat ușor spre copil.
— Nu trebuie să-ți mai fie frică. Nimeni nu o să vă mai facă rău.
Fetița l-a îmbrățișat fără ezitare, iar el a rămas nemișcat câteva secunde, surprins de căldura acelui gest simplu.
În ziua aceea, ferma „La Stejar” nu a mai fost doar locul unde munceau oameni și creșteau animale. A devenit, pentru prima dată după mult timp, un loc unde cineva putea începe din nou.