Ana s-a ridicat încet din hamac, simțind cum în interiorul ei crește o tensiune greu de stăpânit. Nu era teamă. Era furia aceea care vine atunci când vezi că ceva drag ți-a fost luat fără drept.
Poarta a scârțâit, iar bărbatul care coborâse din mașină a intrat hotărât în curte. Avea mers apăsat și privirea unui om obișnuit să fie ascultat.
— Ce se petrece aici? — a întrebat scurt.
Femeia din prag s-a grăbit să răspundă:
— Fata asta spune că locul îi aparține!
Bărbatul și-a mutat privirea spre Ana.
— Aveți acte care să demonstreze asta?
Ana a inspirat adânc. De data aceasta nu avea de gând să plece capul sau să se îndoiască de ea însăși. Și-a scos telefonul și a răspuns calm:
— Da. Și nu sunt singură.
În clipa aceea, pe poartă au intrat Maria și Ioana, fiecare cu câte o mapă în mână.
— Am adus toate documentele, — a spus Ioana. — Succesiunea, extrasul de carte funciară, tot.
Bărbatul a luat dosarul și a început să răsfoiască paginile. Expresia sigură de la început i s-a schimbat treptat.
A scos telefonul și a dat câteva apeluri scurte. Tonul lui devenea tot mai nesigur cu fiecare minut.
La final, a închis telefonul și a oftat greu.
— Din câte se pare… casa chiar este a voastră.
În curte s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Ana și-a încrucișat brațele.
— Și atunci cum a ajuns altcineva să locuiască aici?
Femeia a coborât privirea rușinată.
— Fratele meu ne-a spus că locul e abandonat. Că proprietarii nu se mai întorc niciodată… Noi doar am încercat să avem grijă de casă.
Ana s-a uitat în jur: la pridvorul reparat, la florile plantate și la hainele întinse în curte. Înțelegea că oamenii aceia munciseră acolo, dar asta nu schimba adevărul.
— Ați avut grijă de ceva ce nu vă aparținea, — a spus ea încet.
Femeia nu a mai răspuns.
Bărbatul și-a trecut mâna peste frunte și a spus hotărât:
— Ne strângem lucrurile și plecăm astăzi.
Nu a existat scandal și nici amenințări. Doar o oboseală tristă care plutea peste toți.
Ore întregi au încărcat sacoșe, pături și cutii în mașină. Copiii alergau acum în tăcere prin curte, fără râsetele de mai devreme.
Ana îi privea fără să simtă victoria pe care și-o imaginase. În suflet îi rămăsese doar un gol ciudat.
Spre seară, poarta s-a închis pentru ultima dată în urma lor.
Curtea redevenise liniștită.
Casa era din nou a lor.
Dar parcă timpul o schimbase.
Maria s-a apropiat încet de Ana.
— Știi… poate că mama n-ar fi vrut să o vindem niciodată.
Ioana a privit spre ferestrele vechi ale casei.
— Dar nici să o lăsăm pustie.
Ana și-a ridicat privirea spre vișinul bătrân din mijlocul curții. Vântul îi mișca ușor ramurile, iar pentru o clipă și-a amintit de verile copilăriei, de râsetele lor și de vocea mamei chemându-le la masă.
— Atunci o păstrăm, — a spus ea hotărâtă. — Și o refacem împreună.
Surorile s-au privit în tăcere.
Pentru prima dată după mulți ani, nu se mai certau și nu mai vorbeau despre bani sau împărțeli.
Vorbeau despre familie.
În acea seară au aprins focul în curte. Copiii au început din nou să râdă, iar mirosul de fum și carne friptă s-a amestecat cu aerul cald al verii.
Casa aceea veche nu mai părea doar o proprietate moștenită.
Redevenise locul unde aparțineau cu adevărat.