Ușa cabanei a zguduit din nou pereții, iar lemnul vechi a scos un trosnet ascuțit. Eliza a încremenit în mijlocul încăperii. Simțea că nu-și mai poate controla corpul. Inima îi bătea atât de tare, încât aproape că nu mai auzea viscolul de afară.
Ion însă părea calm.
A luat pușca și s-a apropiat încet de ușă, fără grabă, cu privirea întunecată.
— Pleacă de aici, Costel, — a spus apăsat. — Totul s-a terminat.
De afară s-a auzit un râs batjocoritor.
— M-am răzgândit! Îți dau banii înapoi și încă ceva pe deasupra. Dă-mi fata!
Cuvintele acelea au lovit-o pe Eliza ca o palmă.
Atât însemna ea pentru omul care îi fusese tată.
Un târg.
Un preț.
Ion nu a răspuns imediat. A deschis ușa doar cât să iasă afară, apoi a tras-o după el.
Eliza a rămas singură înăuntru, tremurând. După câteva clipe, s-a apropiat încet și și-a lipit urechea de lemnul rece.
— Nu e un obiect pe care să-l iei când vrei, — a spus Ion.
— E copilul meu! — a urlat Costel.
— Atunci de ce ai dat-o altora?
Liniștea care a urmat a fost mai grea decât țipetele.
Doar vântul mai lovea pereții cabanei.
— Nu te băga unde nu-ți fierbe oala, — a mormăit Costel. — Tu nu știi nimic.
Vocea lui Ion a devenit și mai rece.
— Știu destule. Știu că ai lovit-o. Știu că ai lăsat-o cu piciorul rupt și n-ai dus-o nici măcar la doctor.
Eliza și-a dus mâna la gură. Lacrimile au început să-i curgă fără să-și dea seama.
— Minți! — a izbucnit Costel, dar glasul îi tremura. — A căzut singură!
— Era doar un copil, — a spus Ion încet. — Iar tu erai beat.
Dincolo de ușă s-a auzit un pas nesigur, apoi altul.
Pentru prima dată, Eliza și-a imaginat că tatăl ei ar putea simți frică.
— Pleacă și nu te mai întoarce, — a spus Ion.
— Nu fără ea!
În clipa următoare, un foc de armă a spart noaptea.
Eliza a tresărit și s-a prăbușit pe podea, cu mâinile peste urechi.
Apoi s-a făcut liniște.
O liniște lungă și apăsătoare.
După câteva secunde s-au auzit pași apropiindu-se.
Ușa s-a deschis, iar Ion a intrat înăuntru. A închis încet în urma lui și a lăsat pușca lângă perete.
Eliza îl privea speriată, incapabilă să vorbească.
— Ce s-a întâmplat? — a șoptit în cele din urmă.
Ion și-a scos mănușile ude și a oftat.
— A plecat.
Felul în care spusese acele cuvinte i-a făcut clar un lucru: Costel nu avea să mai vină niciodată după ea.
În clipa aceea, tot ce ținuse ani întregi închis în suflet s-a rupt.
Eliza a izbucnit în plâns.
Nu mai plângea de teamă.
Ci de oboseală, de durere și de eliberarea pe care nu crezuse că o va simți vreodată.
Ion nu a încercat să o atingă sau să o liniștească prin vorbe mari. A luat doar o pătură groasă și i-a așezat-o pe umeri.
— Ascultă-mă bine, — i-a spus încet. — Nimeni nu are dreptul să te vândă sau să decidă ce valorezi.
Eliza și-a ridicat încet privirea spre el.
Pentru prima dată, cineva îi vorbea ca unui om.
— Și… piciorul meu? — a întrebat cu voce frântă.
Ion a privit spre glezna ei strâmbă și a dat încet din cap.
— Va dura. O să doară mult timp. Dar se poate repara.
Eliza a închis ochii o clipă.
Durerea nu dispăruse.
Trecutul nu dispăruse nici el.
Dar pentru prima dată simțea că viitorul nu mai arată ca o pedeapsă.
Afară, furtuna începea să se domolească, iar vântul nu mai lovea atât de tare pereții cabanei.
Înăuntru, Eliza stătea învelită în pătură și respira încet.
Nu se mai simțea o povară.
Și nici marfa nimănui.
Pentru prima dată în viața ei, simțea că aparține doar ei însăși.