Vorbele bătrânei l-au făcut să simtă de parcă aerul dispăruse din jurul lui. Ploaia continua să cadă peste curte, dar Andrei nu mai auzea nimic. Totul devenise brusc îndepărtat și neclar.
— Ce vrei să spui cu „fiica mea”? întrebă el cu voce joasă.
Femeia îl privi câteva clipe fără grabă, apoi își strânse mai bine șalul pe umeri.
— Vreau să spun că sunt lucruri care nu pot rămâne ascunse pentru totdeauna.
Andrei simți cum i se strânge stomacul.
Gheorghe, care se îndepărtase spre mașină, observă expresia lui și se opri imediat.
— Domnule Andrei, s-a întâmplat ceva?
— Lasă-ne singuri, spuse Andrei scurt.
După ce șoferul se îndepărtă, Andrei se întoarse din nou spre bătrână.
— Eu nu am copii.
Femeia îl privi cu o tristețe calmă.
— Asta ai fost lăsat să crezi.
Numele soției lui veni imediat după.
— Olga nu ți-a spus niciodată adevărul.
Andrei încremeni.
Să audă numele ei rostit de o străină îl tulbură mai tare decât orice altceva.
— De unde o cunoști?
Bătrâna oftă adânc.
— De pe vremea când încă nu aveați averi și oameni în jurul vostru. Când venea aici plângând și încerca să găsească o soluție.
Andrei începu să simtă că tot trecutul lui se reașază altfel în mintea lui. Tăcerile Olgăi. Tristețea ei inexplicabilă. Felul în care evita orice discuție despre copii.
Toate începeau să capete sens.
— Spune-mi clar despre ce vorbești, ceru el.
Bătrâna făcu un pas mai aproape.
— Ai o fiică. O cheamă Maria și trăiește în Bacău.
Andrei râse scurt, nervos.
— Nu. Nu cred așa ceva.
— Nici nu trebuie să mă crezi acum. Du-te și vezi singur.
Îi întinse o foaie pe care scrisese o adresă.
— Olga trimitea bani acolo în fiecare lună de aproape zece ani.
Andrei simți cum i se înmoaie picioarele. Se sprijini instinctiv de poarta rece și închise ochii pentru o clipă.
A doua zi a plecat singur spre Bacău. Fără șofer, fără costum, fără telefonul care îi suna continuu.
Blocul era vechi, cenușiu și obosit de timp.
A urcat scările încet, cu inima bătându-i atât de tare încât aproape că îi era greu să respire.
Când a ajuns în fața apartamentului, a ezitat câteva secunde înainte să sune.
Ușa s-a deschis încet.
În prag a apărut o tânără brunetă cu ochii mari și calzi.
Ochii Olgăi.
Andrei a rămas fără cuvinte.
Fata îl privea atent, ca și cum îl recunoscuse înainte să spună ceva.
— Da? întrebă ea încet.
El simți cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Mă numesc Andrei… și cred că sunt tatăl tău.
Maria nu păru surprinsă.
Doar își coborî privirea pentru o clipă și deschise ușa mai larg.
— Mama mi-a spus că într-o zi o să afli adevărul.
Au stat ore întregi la masă, vorbind printre tăceri grele și amintiri pe care nu le împărtășiseră niciodată.
Andrei află despre copilăria ei modestă, despre boala Olgăi și despre toate momentele în care Maria se întrebase dacă tatăl ei știa măcar că există.
Fiecare răspuns îl apăsa tot mai tare.
Când a plecat din apartament, simțea că intrase acolo ca un străin și ieșea alt om.
Câteva zile mai târziu, s-a dus la mormântul Olgăi cu un buchet simplu de flori albe.
A rămas mult timp în liniște.
Apoi a spus încet:
— Nu mai pot schimba trecutul. Dar am să am grijă de ea de acum înainte.
Vântul rece i-a atins fața, iar pentru prima dată după foarte mulți ani, Andrei a înțeles că există lucruri care valorează mai mult decât averea, reputația sau succesul.
Și că uneori o singură întâlnire îți poate schimba întreaga viață.