În cafeneaua mică de la colț, liniștea dintre ei cântărea mai mult decât toate vocile din jur. Bărbatul își ținea cana între palme și își privea fiica fără să știe ce răspuns ar putea să-i dea.
– Tată… de ce nu îți găsești pe altcineva? întrebă Olia cu sinceritatea copilărească pe care doar cei mici o au.
El clipi surprins și încercă să zâmbească.
– Și cine crezi tu că ar vrea să stea cu mine?
Fetița ridică din umeri.
– O doamnă blândă. Una care să te facă să nu mai fii trist… și nici mama să nu mai plângă.
Vorbele ei l-au lovit mai tare decât ar fi recunoscut vreodată. Pentru câteva clipe, nu a mai auzit zgomotul lingurițelor și al conversațiilor din jur. Totul părea îndepărtat.
– Eu m-am gândit mult la asta, continuă Olia. Dacă fiecare dintre voi ar fi fericit, poate nu v-ați mai certa în suflet.
Bărbatul își coborî privirea și îi prinse mâna mică.
– Uneori, oamenii care s-au iubit foarte mult ajung să se rănească fără să vrea. Nu pentru că iubirea dispare, ci pentru că viața îi schimbă și nu mai știu să se apropie unul de altul.
– Dar se poate repara? întrebă ea încet.
El privi pe fereastră. Afară începuse o burniță ușoară, iar luminile străzii se reflectau în asfaltul ud.
– Unele lucruri se repară. Altele rămân doar amintiri frumoase. Dar când ai ținut cu adevărat la cineva, nu îl scoți niciodată din inimă.
Olia nu a răspuns imediat. Nu înțelegea toate cuvintele, însă simțea tristețea din ele.
Ca să îl înveselească, împinse spre el paharul cu înghețată.
– Ia și tu. Mama spune că dulciurile sunt mai bune când le împarți cu cineva.
De data aceasta, bărbatul râse sincer. Luă o linguriță și gustă.
– Cred că mama ta știe multe lucruri importante.
Când au ieșit din cafenea, ploaia se oprise. Aerul rece mirosea a tei și a pământ reavăn. Olia mergea lipită de el, ținându-l strâns de mână, de parcă voia să-i dea curaj.
– Eu o să am grijă de mama, să știi, spuse ea hotărâtă.
– Și eu o să am grijă de tine mereu, îi răspunse el.
La capătul străzii, femeia îi aștepta lângă poartă. Olia alergă spre ea, apoi se întoarse din drum și îi făcu semn tatălui cu ambele mâini.
– Să vii vineri fără să uiți!
– N-am să uit niciodată, îi răspunse el.
Fetița îl privi o clipă lung, apoi strigă cât putu de tare:
– Te iubesc, tati!
El nu mai găsi cuvinte. Doar zâmbi și își duse palma la piept, ca și cum ar fi vrut să păstreze acolo glasul ei.
În noaptea aceea, casa a fost mai liniștită decât de obicei. Mama i-a învelit pătura până sub bărbie, iar Olia a adormit repede, cu sufletul împăcat. Pentru prima dată după multe luni, femeia a rămas lângă fereastră fără lacrimi în ochi, privind cerul senin care se deschisese după ploaie. Iar în liniștea aceea nouă, fiecare dintre ei a înțeles că vindecarea începe uneori din cele mai simple cuvinte rostite din iubire.