Andreea s-a retras instinctiv un pas în momentul în care Elena a deschis dosarul și a împins o singură foaie spre mijlocul mesei. Nu era nevoie de dramatism. Cifrele vorbeau singure.
Notarul și-a apropiat scaunul și a privit documentul cu atenție.
— Despre ce este vorba? întrebă el.
Elena și-a păstrat calmul.
— Despre situația financiară reală a soțului meu. Sau, mai bine spus, despre ce a lăsat în urmă.
Andreea a râs scurt, dar nesigur.
— Nu înțeleg. Mihai avea bani. Afaceri. Proprietăți…
Elena a ridicat privirea spre ea.
— Nu avea avere. Avea datorii ascunse și aparențe bine întreținute.
Notarul începu să răsfoiască documentele, iar expresia i se schimbă treptat.
Credite restante. Împrumuturi bancare. Leasinguri neachitate. Dobânzi acumulate.
Suma finală depășea aproape jumătate de milion de lei.
În încăpere s-a lăsat o liniște apăsătoare.
— Conform legii, spuse notarul după câteva clipe, persoana care acceptă moștenirea preia și obligațiile financiare aferente.
Andreea clipi des, de parcă nu înțelegea cuvintele.
— Nu… asta nu are cum să fie adevărat… Casa? Mașina?
Elena scoase încă un document și îl puse pe masă.
— Casa este ipotecată. Apartamentul la fel. Mașina încă aparține firmei de leasing.
— Nu… nu se poate… șopti Andreea.
Vocea ei nu mai avea aroganța de la început. În locul ei apăruse panica.
Elena o privea fără satisfacție și fără răzbunare. Doar cu oboseala unui om care aflase adevărul prea târziu.
— Mihai trăia din împrumuturi și promisiuni. De luni întregi nu mai plătise aproape nimic.
Andreea se prăbuși încet pe scaun.
— Dar mie mi-a spus că vom călători… că vom avea o viață perfectă…
Elena zâmbi trist.
— Și mie mi-a spus multe lucruri.
Notarul își scoase ochelarii și vorbi pe un ton mai blând.
— Aveți dreptul să refuzați moștenirea. În cazul acesta, bunurile și datoriile vor intra în procedură de executare și administrare.
Andreea își șterse obrajii pătați de machiaj.
— Nu am cum să plătesc asemenea sume…
Elena se ridică încet și își luă geanta.
— Nici eu nu am avut vreodată banii aceștia, spuse ea. Diferența este că eu am ales să înfrunt realitatea, nu să mă ascund în spatele unei imagini perfecte.
Andreea rămase tăcută, cu privirea pierdută în acte.
Înainte să plece, Elena se opri lângă ușă.
— Îți las toate visele frumoase pe care ți le-a vândut. Sunt singurele lucruri care nu costă nimic.
Apoi ieși din birou.
Afară, lumina caldă a după-amiezii îi atinse chipul pentru prima dată după mult timp fără să-i provoace teamă sau apăsare.
Nu mai avea căsnicia în care crezuse.
Nu mai avea siguranța unei vieți construite în doi.
Dar avea ceva ce nimeni nu-i mai putea lua:
adevărul și libertatea de a începe din nou fără minciuni.