Mihai a apărut în mai puțin de zece minute, dar pentru Robert timpul păruse că se dilată dureros.
Fiecare secundă apăsa greu, în timp ce îi ținea mâna Beatricei și simțea căldura aceea anormală care îl speria mai mult decât orice. Fetițele îl priveau fără să spună nimic, cu ochii plini de așteptare. În acel moment, nu mai era omul sigur pe el, obișnuit cu negocieri și cifre. Era doar un tată speriat, prins față în față cu propriile greșeli.
Când mașina a oprit în fața casei, liniștea cartierului s-a rupt. Vecinii priveau curioși spre autoturismul elegant, nepotrivit cu locul. Diferența dintre lumi devenise vizibilă.
Robert a ridicat-o pe Beatrice în brațe. Era atât de ușoară încât l-a durut mai tare decât orice reproș. Femeia pe care o știa plină de viață ajunsese fragilă, aproape de nerecunoscut.
— Rămâneți lângă mine, bine? le-a spus fetelor. Nu plecați.
La clinica unde era înscris, totul s-a desfășurat rapid. Numele lui a deschis uși, iar medicii au intervenit fără întârziere. Analizele au venit una după alta, iar verdictul a fost dur: o infecție gravă, ignorată prea mult timp, agravată de slăbiciune și lipsuri.
Încă puțin și nu ar mai fi fost nimic de făcut.
Robert a semnat documentele fără să mai întrebe nimic. Costurile nu mai contau. Nici cifrele, nici conturile.
În sala de așteptare, cele două fetițe stăteau lipite de el. Una îi strângea mâna, cealaltă adormise sprijinită de umărul lui.
— De ce nu ai fost aici până acum? a întrebat una dintre ele, încet.
Întrebarea l-a lovit mai puternic decât orice judecată.
Știa răspunsul.
Fugise. Atunci când aflase că Beatrice așteaptă un copil, alesese drumul mai ușor pentru el: cariera, planurile, libertatea. Spusese că nu e pregătit. Iar ea plecase, fără să insiste, fără să ceară.
Ani întregi nu a căutat-o. Își spusese că a fost mai bine așa.
Dar nu fusese.
După două zile de tratament, Beatrice și-a recăpătat conștiința. Era slăbită, dar prezentă. Când l-a văzut lângă pat, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ai venit… a murmurat.
— Am întârziat prea mult, a răspuns el. Dar nu mai plec.
Nu i-a promis lucruri grandioase. Nu a vorbit despre bani sau planuri mari.
I-a promis doar prezență.
Și s-a ținut de cuvânt.
În lunile care au urmat, viața lui s-a schimbat radical. A renunțat la logodnă, și-a reorganizat munca și a ales un ritm care să-i permită să fie acolo, zilnic. A cumpărat o casă simplă, într-un cartier liniștit, unde viața avea altă viteză.
Într-o seară caldă, stătea în curte și le privea pe gemene cum alergau râzând. Beatrice era lângă el, încă fragilă, dar cu un zâmbet care revenise încet.
— Îți amintești de brățară? l-a întrebat ea.
A zâmbit. Fetițele purtau fiecare câte una, făcute chiar de el, cu aceleași culori ca odinioară.
— Nu am pierdut norocul, a spus încet. Doar m-am rătăcit.
Telefonul i-a vibrat în buzunar, dar nu s-a grăbit să-l verifice.
Pentru că, în sfârșit, înțelesese ceva esențial.
Că unele lucruri nu se pot recupera cu bani.
Și că, atunci când alegi să rămâi, familia devine locul în care începe totul din nou.