Când Victor a pășit în salon, părea exact omul pe care toți îl admirau: atent, calm și sigur pe el.
Doar că eu nu-l mai vedeam la fel.
După conversația cu mama, fiecare gest al lui căpătase alt sens.
Am lăsat telefonul pe noptieră și l-am privit în tăcere.
— Te simți mai bine? a întrebat apropiindu-se de pat.
— Puțin, am răspuns liniștit.
S-a așezat lângă mine și mi-a aranjat pătură cu o grijă aproape teatrală.
— Nu trebuie să te stresezi cu nimic. Mă ocup eu de toate. De bancă, de acte, de casă.
Din nou casa.
Cuvântul acela revenea mereu.
În clipa aceea am înțeles că nu mă privea ca pe soția lui bolnavă. Mă privea ca pe ceva ce urma să rămână în urma mea.
Și atunci frica a dispărut.
A rămas doar luciditatea.
După ce a plecat, am chemat asistenta și i-am cerut câteva foi și un pix.
A crezut probabil că vreau să scriu gânduri sau ultime dorințe. Dar eu nu pregăteam un sfârșit.
Pregăteam apărarea vieții mele.
Am început să notez tot ce știam: conturi, acte, parole, numere de telefon și numele avocatului familiei. Am scris fiecare detaliu care putea demonstra că Victor își pregătise planul cu mult înainte ca eu să ajung în spital.
Iar cel mai important lucru pe care l-am scris a fost adevărul.
Între timp, sora mea, Irina, mersese acasă.
Mai târziu mi-a povestit cum a intrat direct în biroul lui Victor și cum a găsit într-un sertar încuiat mai multe documente pregătite din timp. Procura falsificată. Copii după semnătura mea. Contracte gata de depus.
Nu aștepta să mor.
Încerca să se asigure că totul îi va aparține imediat.
Seara, Victor a revenit în salon cu același calm rece.
— Mâine vin niște oameni să discutăm anumite formalități. E mai bine să rezolvăm lucrurile din timp.
L-am privit și am aprobat încet.
— Desigur.
Dar dimineața următoare nu au apărut notari sau consultanți.
Au venit doi polițiști.
Și avocatul meu.
Și Irina.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Victor și-a pierdut controlul.
— Ce înseamnă asta? a izbucnit el.
Polițistul i-a arătat documentele găsite în casă și explicațiile au devenit inutile.
Când i-au pus cătușele, părea un om complet diferit de cel care intrase mereu zâmbind în salon.
Nu mai avea siguranță.
Doar panică.
L-am privit fără ură.
— Ai fost atât de grăbit să iei tot, încât ai uitat că adevărul iese mereu la lumină.
Nu a mai spus nimic.
După ce au plecat, salonul a devenit liniștit pentru prima dată după multe zile.
Irina mi-a strâns mâna.
— Ai avut curaj.
Am zâmbit obosit.
— Nu era vorba de curaj. Era vorba de a nu mai lăsa pe nimeni să decidă în locul meu.
Câteva ore mai târziu, medicul a intrat cu noile rezultate ale analizelor.
De data aceasta, expresia lui era diferită.
— Se pare că tratamentul răspunde mai bine decât ne așteptam, a spus. Situația nu este atât de gravă.
Am rămas fără cuvinte.
— Mai am timp?
Doctorul a zâmbit.
— Mult mai mult decât credeam la început.
Am închis ochii și am simțit cum, pentru prima dată după luni întregi, nu mă mai sufocă frica.
Viața îmi oferise ceva ce credeam pierdut.
O nouă șansă.
Și eram hotărâtă să nu o mai trăiesc pentru altcineva, ci pentru mine.