Liftul cobora lent, iar în spațiul îngust se auzea doar respirația sacadată a Noeliei. Își apăsa o mână pe abdomen și încerca să rămână în picioare, însă durerea îi tăia puterile cu fiecare secundă.
Sebastian stătea aproape de ea, atent la fiecare mișcare.
— Sprijină-te de mine, a spus calm.
Vocea lui era atât de sigură, încât Noelia a făcut exact asta fără să mai protesteze. Pentru întâia oară după foarte mult timp, nu se mai simțea singură în fața fricii.
Când ușile liftului s-au deschis, furtuna îi aștepta afară. Ploaia cădea violent peste trotuarele goale, iar lângă intrare era trasă o mașină neagră, cu farurile aprinse. Doi bărbați au coborât imediat și au deschis portierele.
— La clinică. Acum, a spus Sebastian scurt.
Motorul a pornit în trombă, iar mașina a tăiat străzile ude ale orașului.
Noelia tremura necontrolat. Încerca să inspire așa cum îi spusese el, în reprize mici, însă panica îi apăsa pieptul.
— Dacă nu scap? a întrebat aproape fără voce.
Sebastian și-a întors privirea spre ea.
— O să scapi.
Nu părea o încurajare spusă din milă. Era o certitudine. Și, fără să știe de ce, l-a crezut.
La clinică, totul s-a mișcat rapid. Înainte ca mașina să oprească bine, personalul medical îi aștepta deja la intrare. Brancardieri, asistente, medici — fiecare știa exact ce avea de făcut.
Sebastian a mers lângă targă până aproape de sala de urgență. Noelia i-a prins mâneca înainte să dispară după uși.
— Nu pleca…
El și-a aplecat ușor capul.
— Rămân aici.
Ușile s-au închis, iar pentru prima dată în acea noapte Sebastian a rămas complet nemișcat.
Unul dintre oamenii lui s-a apropiat în liniște.
— Ce facem cu individul?
Sebastian și-a scos telefonul și a privit ecranul câteva secunde înainte să răspundă.
— Ocupați-vă. Nu vreau să mai ajungă vreodată lângă ea.
Tonul lui era rece și definitiv.
Orele au trecut încet. Când Noelia s-a trezit, ploaia se oprise deja. Salonul era luminat slab, iar mirosul de dezinfectant îi confirma că totul fusese real. Trupul îi era slăbit, însă putea respira fără teamă.
Lacrimile au început să-i curgă fără să le poată opri.
O asistentă i-a zâmbit cald.
— Sunteți în siguranță acum.
— El unde e? a întrebat imediat.
— Nu mai are cum să vă rănească.
În acel moment, ușa salonului s-a deschis încet. Sebastian a intrat fără grabă. Nu mai avea haina elegantă de mai devreme, iar expresia lui părea mai puțin dură.
S-a apropiat de pat și a privit-o atent.
— Doctorii spun că o să te recuperezi complet.
Noelia l-a studiat câteva secunde, încă neînțelegând de ce omul acela, practic un străin, făcuse totul pentru ea.
— De ce ați venit după mine?
Sebastian a rămas tăcut o clipă.
— Pentru că nimeni nu ar trebui lăsat singur într-o astfel de situație.
Ea și-a mușcat ușor buza.
— Mesajul nici măcar nu era destinat dumneavoastră.
— Știu.
— Și totuși ați apărut.
— Uneori, oamenii ajung exact unde trebuie, chiar și din greșeală.
În salon s-a așternut o liniște liniștitoare, nu apăsătoare. Noelia a inspirat adânc și a realizat că pentru prima dată după doi ani nu mai trăia cu spaima următorului țipăt, a următoarei lovituri sau amenințări.
— Mulțumesc, a șoptit ea.
Sebastian a încuviințat ușor, apoi s-a îndreptat spre ușă.
— Odihnește-te. Restul se va așeza în timp.
Noelia l-a urmărit cu privirea până când s-a oprit în prag.
— Și dacă se întoarce?
Sebastian s-a întors doar puțin.
— Nu va mai avea niciodată puterea să se apropie de tine.
După ce a ieșit, Noelia și-a lăsat capul pe pernă și a închis ochii. Nu pentru a fugi de realitate, ci pentru că, în sfârșit, începea să creadă că există viață și după frică.