„Nu te mai preface că ești bine”, a spus tanti Maria încet, privind-o atent peste marginea mesei.
Veronica a rămas câteva clipe cu privirea în pământ. Știa că nu mai poate ascunde adevărul. Oboseala i se vedea în ochi, în mâinile care îi tremurau și în felul în care evita de săptămâni întregi orice întrebare legată de sănătate.
Vasile s-a îndreptat pe scaun, neliniștit.
— Ce se întâmplă, Veronica?
Ea a inspirat adânc înainte să vorbească.
— Boala… s-a întors.
În bucătărie s-a făcut liniște. Ceasul vechi de pe perete părea brusc prea zgomotos.
Tatăl ei a rămas nemișcat câteva secunde, apoi și-a frecat încet fruntea, încercând să înțeleagă.
— De când știi?
— De ceva timp. Dar n-am vrut să vă împovărez iar cu asta.
Vocea îi era joasă și obosită.
— Fata mea, a murmurat tanti Maria, necazurile nu se duc dacă le porți singură.
Veronica voia să răspundă, dar în acel moment stomacul i s-a strâns dureros. Foamea aceea ciudată revenise din nou — nu una normală, ci o senzație care părea să îi consume tot corpul.
S-a ridicat brusc și a deschis frigiderul. A început să mănânce aproape fără să respire: pâine, brânză, resturi de mâncare, orice găsea la îndemână.
Vasile a făcut un pas spre ea.
— Veronica, stai… îți pregătesc ceva cald.
Dar ea nici nu îl auzea.
Tanti Maria o privea atent, iar expresia ei devenea tot mai gravă.
— Nu e doar boala pe care a avut-o înainte, a spus bătrâna încet.
Vasile s-a întors imediat spre ea.
— Cum adică?
— Organismul ei nu mai reține ce trebuie. De aici foamea asta continuă, amețelile, slăbiciunea. Am mai văzut simptomele astea demult, la cineva din sat.
Veronica s-a sprijinit de masă, respirând greu.
— Și… se poate face ceva?
Tanti Maria a privit-o lung înainte să răspundă.
— Da. Dar nu doar cu medicamente. Ai nevoie să te liniștești, să mănânci curat, să îți refaci puterile încet. Corpul tău e obosit de ani întregi, nu doar bolnav.
Cuvintele acelea au făcut-o pe Veronica să izbucnească în plâns. Nu pentru că îi era mai frică, ci pentru că, pentru prima dată după mult timp, cineva îi spunea că nu trebuie să ducă totul singură.
În zilele următoare, viața din casă s-a schimbat fără să își dea seama. Diminețile începeau cu ceai cald și cu liniștea curții încă adormite. Tanti Maria îi gătea supe ușoare și pâine coaptă în casă, iar Vasile devenise atent la fiecare gest al ei.
Nu mai pleca nicăieri fără să o întrebe dacă are nevoie de ceva.
Veronica încă avea momente grele. Uneori amețea, alteori simțea aceeași slăbiciune apăsătoare. Dar încet, aproape pe nesimțite, organismul ei începea să răspundă altfel.
Într-o dimineață s-a trezit și a realizat că, pentru prima dată după multe luni, nu o mai durea capul și nu mai simțea golul acela permanent în stomac.
A ieșit afară în curte. Soarele abia răsărea, iar aerul mirosea a iarbă udă și pământ reavăn.
Vasile era deja treaz, reparând ceva lângă gard. Când a văzut-o, și-a lăsat uneltele jos.
— Cum te simți azi?
Veronica a zâmbit ușor.
— Mai bine. Chiar mai bine.
Și de data aceasta nu încerca să îi liniștească pe alții cu o minciună.
În liniștea dimineții, a înțeles ceva ce uitase în anii petrecuți departe de casă: uneori oamenii nu se vindecă doar din tratamente și pastile. Uneori încep să se facă bine atunci când nu mai sunt singuri în lupta lor.
Iar Veronica știa acum că nu mai trebuia să fugă nicăieri ca să găsească asta.