Motoarele s-au oprit aproape simultan, iar liniștea care a urmat a fost atât de bruscă încât părea ireală.
În curtea blocului, vecinele au încremenit. O țigară a rămas suspendată între degete, uitată, cu jarul aprins.
Portierele jeepurilor s-au deschis pe rând.
Din ele au coborât bărbați îmbrăcați elegant, în costume închise la culoare și cămăși impecabile. În brațe purtau buchete uriașe de flori — atât de mari încât aproape le ascundeau chipurile.
Trandafiri, lalele, frezii.
O explozie de culori într-o curte obișnuită de bloc.
— Pentru cine sunt toate astea? a șoptit cineva.
Unul dintre bărbați a ridicat privirea spre ferestrele de deasupra.
— Doamna Maria Popescu locuiește aici?
Câteva capete s-au întors încet spre mine.
— Aici… da… aici stă, a murmurat o vecină, fără să-și ia ochii de la mașini.
Am rămas câteva secunde nemișcată. Nici eu nu înțelegeam ce se întâmplă.
Telefonul a vibrat.
Pe ecran: Doru.
Am răspuns.
— La mulți ani de 8 Martie, Maria, a spus el simplu.
Am închis ochii o clipă.
Doru fusese primul client care intrase vreodată în mica mea tarabă din piață, cu ani în urmă, când aveam doar câteva găleți de flori și prea multe visuri pentru cât îmi permiteam.
Pe atunci, oamenii râdeau.
„Din flori nu trăiești.”
„E o etapă, o să renunți.”
Dar nu renunțasem.
Dimineața vindeam în piață, seara făceam buchete pentru evenimente, iar nopțile le petreceam numărând bani și planuri. Încet, dintr-o tarabă mică, crescuse o florărie. Apoi încă una.
Doru devenise între timp partenerul meu cel mai important.
— Ce se întâmplă jos? am întrebat.
A râs ușor.
— Ți-am spus că o să ajungem să livrăm flori în tot orașul, nu?
Am coborât scările fără să-mi dau seama când am început să zâmbesc.
În fața blocului, bărbații s-au aliniat ca într-o ceremonie.
Primul buchet mi-a fost întins cu un gest respectuos.
— Pentru cea mai încăpățânată femeie care nu a renunțat niciodată.
Al doilea:
— Pentru femeia care a transformat munca în drum.
Al treilea:
— Pentru Maria, care a făcut din flori o poveste.
Vecinele priveau fără să mai spună nimic.
Curtea era plină de parfum.
Doru a coborât ultimul din mașină, ținând în mâini un buchet mai simplu, de lalele roșii.
S-a apropiat și mi l-a întins.
— Restul sunt pentru oraș. Ăsta e pentru tine.
L-am privit nedumerită.
— De ce toate astea?
El a zâmbit, sprijinit ușor de mașină.
— Azi am semnat contractul pentru toate evenimentele mari din județ.
Am clipit.
— Și?
— Și tu vei furniza florile.
Am rămas nemișcată.
— Eu?
— Tu.
A întins spre mine un dosar.
— Două milioane de lei, pe doi ani.
Un murmur a trecut prin mulțime.
Una dintre vecine a dus mâna la gură.
Eu am inspirat adânc. Parcă pentru prima dată aerul intra complet în mine.
Cu câteva ore înainte, viața mea fusese doar oboseală și nesiguranță.
Acum, curtea aceea mică devenise prea strâmtă pentru tot ce venea spre mine.
— Azi dimineață am crezut că pierd tot, am spus încet.
Doru a clătinat din cap.
— Uneori pierzi ce te trage înapoi ca să poți ține ce te ridică.
Vecinele nu mai râdeau. Nu mai comentau. Doar priveau.
Am luat o lalea din buchet și am respirat mirosul ei simplu.
Și, pentru prima dată în mult timp, nu am simțit că trebuie să demonstrez ceva.
Doar că am ajuns unde trebuia.