Marina și-a ocupat locul la masă cu o liniște care părea ciudată pentru toți cei din jur. Nu mai încerca să convingă pe nimeni de nimic. Nu mai simțea nevoia să răspundă ironiilor sau să se apere.
Privea doar.
Își privea soacra cum se lăuda în fața invitaților de parcă întreaga seară i s-ar fi cuvenit. Îl privea pe Oleg cum râdea forțat și încerca să mulțumească pe toată lumea, fără să observe cât de departe ajunsese de ea.
Restaurantul era plin de muzică și pahare ridicate în aer. Chelnerii treceau grăbiți printre mese, iar invitații deveneau tot mai zgomotoși pe măsură ce orele treceau.
Marina, însă, părea desprinsă din tot acel spectacol.
La un moment dat, un angajat al localului s-a apropiat de Oleg și i-a spus ceva încet. Zâmbetul lui a dispărut imediat.
— Mă întorc imediat, a murmurat el.
S-a îndreptat spre recepție, iar Marina și-a continuat liniștită cina.
După câteva minute s-au auzit primele replici ridicate.
— Cum adică plata nu a fost aprobată?
Cei de la mesele apropiate au început să întoarcă privirea.
— Verificați din nou! Trebuie să fie o greșeală!
Tonul lui devenea din ce în ce mai agitat.
Tamara și-a lăsat furculița jos.
— Ce se întâmplă acolo?
Nimeni nu știa ce să răspundă.
Oleg s-a întors în cele din urmă la masă, palid și transpirat.
— Cardurile nu funcționează, a spus cu voce joasă.
— Cum adică nu funcționează? a izbucnit mama lui. Rezolvă imediat!
El a scos alt card, apoi încă unul. Terminalul suna scurt de fiecare dată.
Plată respinsă.
Invitații începuseră deja să șușotească între ei.
Chelnerul, vizibil stânjenit, s-a apropiat din nou.
— Domnule, nota totală trebuie achitată în această seară.
Oleg și-a trecut mâna prin păr disperat. Pentru prima dată părea complet pierdut.
Apoi s-a întors spre Marina.
— Tu ai cardul la tine?
Ea și-a ridicat încet privirea către el.
Calmă. Sigură pe ea.
— Nu.
Oleg a rămas blocat câteva secunde.
Marina și-a sprijinit mâinile pe masă și a continuat:
— Dar credeam că tu te ocupi de tot. Așa spuneai mereu.
Vorbele ei nu au fost rostite cu răutate. Tocmai de aceea au lovit atât de puternic.
Tamara s-a ridicat indignată.
— Marina, faci intenționat asta?
Ea și-a luat geanta fără grabă.
— Nu. Pur și simplu am obosit să plătesc pentru viețile altora în timp ce nimeni nu se întreabă ce îmi doresc eu.
În jur se făcuse liniște.
Oleg încerca să spună ceva, dar nu găsea cuvintele.
Înainte să plece, Marina s-a oprit pentru o clipă.
— Mâine plec din oraș. Mi-am găsit un loc nou și un nou început.
Nimeni nu a îndrăznit să o oprească.
A pășit afară din restaurant și aerul rece al nopții i-a atins fața. Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai simțea povara așteptărilor celorlalți.
Mergea singură.
Dar, pentru prima oară, singurătatea nu mai părea o pierdere, ci libertatea de a-și trăi propria viață.