În dimineața aceea am pregătit micul dejun ca într-o zi obișnuită, deși nimic nu mai era obișnuit între noi.
Am așezat farfuriile pe masă cu atenție, am pus cafeaua la făcut și am scos cana lui preferată din dulap. Gesturile îmi erau calme, aproape automate, însă în interior simțeam că se apropia momentul pe care îl amânasem prea mult.
La câteva minute înainte de șapte, o mașină a oprit în fața casei.
Am tras aer adânc în piept.
Nu mai eram speriată. După atâtea luni de certuri, scuze și promisiuni goale, rămăsese doar hotărârea.
Ușa de la intrare s-a deschis încet, iar Mihai a pășit înăuntru fără grabă. M-a privit scurt și am înțeles imediat că venise pregătit să mă susțină până la capăt.
— E în dormitor, i-am spus încet.
El doar a dat din cap și s-a așezat la masă.
După câteva clipe, s-au auzit pași pe scări.
Andrei a coborât încă amețit de somn. A intrat în bucătărie fără să fie atent, însă în momentul în care l-a văzut pe Mihai, s-a oprit brusc.
— Ce se întâmplă aici? a întrebat, încordat.
Mihai și-a păstrat calmul.
— Ia loc.
Tonul lui era liniștit, dar ferm.
Andrei a rămas câteva secunde în picioare, apoi s-a așezat încet. Pentru prima dată după mult timp, părea că nu mai știe ce să spună.
În bucătărie s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Eu stăteam lângă blat și îi priveam pe amândoi. Nu mai încercam să găsesc explicații pentru ceea ce trăisem. Nu mai căutam scuze pentru el.
Mihai a rupt primul liniștea.
— Vrei să vorbești sincer sau continui să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic?
Andrei a încercat să zâmbească forțat.
— A fost doar o ceartă… ea dramatizează.
Mihai s-a uitat direct la el.
— Uită-te mai bine la ea.
Andrei și-a întors privirea spre mine. Spre urmele pe care încercasem zile întregi să le ascund. Spre felul în care îl priveam acum — fără teamă.
Atunci a înțeles.
Nu mai putea controla situația.
— Gata, am spus eu calm. Nu mai accept nimic din toate astea.
Vocea mea era liniștită, dar hotărâtă.
— Nu mai există promisiuni, scuze sau „o să fie mai bine”. Totul se oprește aici.
Andrei și-a trecut mâna prin păr, agitat.
— Putem să discutăm…
— Nu, a intervenit Mihai. Azi pleci.
Andrei s-a ridicat imediat.
— Este și casa mea!
L-am privit direct în ochi.
— Nu mai este loc pentru tine aici.
Pentru câteva clipe a rămas nemișcat. Poate aștepta să mă răzgândesc, să tac din nou, așa cum făcusem de atâtea ori.
Dar nu s-a întâmplat.
În cele din urmă, a urcat fără alt cuvânt. Se auzeau sertare trântite și fermoarul unei genți.
După aproape jumătate de oră, a coborât cu bagajul în mână.
S-a oprit lângă ușă și s-a uitat spre mine, însă eu nu mai eram femeia care înghițea tot în tăcere.
— Ai grijă de tine, am spus simplu.
A plecat fără să răspundă.
Când ușa s-a închis, în casă s-a făcut liniște.
Dar nu liniștea aceea grea, plină de frică și tensiune.
Ci liniștea care apare atunci când, după mult timp, simți că poți să trăiești din nou fără să te temi.