Vorbele ei au schimbat complet atmosfera din bucătărie.
Toți au rămas nemișcați pentru câteva clipe, surprinși de tonul calm și hotărât pe care nu îl mai auziseră niciodată la Gabi.
Primul care a încercat să spună ceva a fost Andrei.
— Cum adică pleci pentru tine? Și noi ce facem?
Gabi s-a ridicat încet de la masă și și-a netezit liniștită bluza.
— Faceți ceea ce fac oamenii maturi. Vă găsiți soluții și învățați să vă descurcați singuri.
Cristina a râs scurt, ironic.
— Acum ai devenit filozof?
Gabi a privit-o fără supărare.
— Nu. Pur și simplu am obosit să trăiesc doar pentru nevoile altora.
Marina a lăsat cuțitul din mână și a rămas privind-o atent.
— Mamă… vorbești serios?
— Da. Mai serios decât am vorbit vreodată.
În glasul ei nu era furie și nici dorință de răzbunare. Era doar liniștea unui om care ajunsese la limită și înțelesese că nu mai poate continua la fel.
A luat o gură de apă și a continuat:
— Ani întregi am muncit fără oprire. Am plătit datorii, rate, vacanțe, haine, electrocasnice și probleme care nici măcar nu erau ale mele. Și, în tot timpul ăsta, nimeni nu s-a întrebat dacă eu mai pot.
În cameră s-a făcut din nou tăcere.
Andrei și-a coborât privirea.
— Eu am crezut că asta înseamnă să fii mamă…
Gabi a clătinat încet din cap.
— Nu. Asta înseamnă doar că v-a fost comod să primiți fără să vedeți cât costă pentru celălalt.
Cuvintele ei nu erau dure, dar adevărul din ele apăsa mai mult decât orice reproș.
A luat plicul cu banii de pe masă și l-a pus în geantă.
— Mâine plec.
Toți au ridicat imediat privirea spre ea.
— Unde? a întrebat Marina.
— La casa bunicii, la țară. Vreau liniște. Vreau să respir puțin și să înțeleg ce mai vreau de la viață.
Cristina s-a ridicat brusc.
— Și pe noi ne lași aici?
Gabi a zâmbit trist.
— Nu vă las. Doar încetez să vă mai port în spate.
Andrei a făcut câțiva pași spre ea.
— Mamă, poate putem discuta…
Dar ea știa deja că dacă se oprește acum, va rămâne prinsă în aceeași viață încă mulți ani.
Și pentru prima dată, nu a mai vrut să renunțe la ea însăși.
A doua zi dimineață s-a trezit devreme și și-a băut cafeaua în liniște. Nimeni nu îi cerea bani, nimeni nu îi reproșa ceva și nimeni nu aștepta să rezolve problemele tuturor.
Și-a luat geanta, a privit pentru o clipă apartamentul și a ieșit.
Afară era lumină și aerul rece al dimineții îi dădea senzația unui nou început.
Nu pleca pentru că nu își mai iubea copiii.
Pleca pentru că înțelesese, în sfârșit, că și ea merita să trăiască altfel decât doar sacrificându-se.
Iar uneori, cea mai grea alegere nu este să pleci de lângă ceilalți.
Ci să alegi, pentru prima dată, să nu te mai abandonezi pe tine.