După plecarea Elenei, casa a redevenit liniștită.
Prea liniștită.
Alexandru observase asta abia în a treia seară, când coborâse instinctiv în bucătărie la ora la care ea obișnuia să-și facă ceai.
Lumina era stinsă.
Nimeni nu mai lăsase o carte deschisă pe masă.
Nimeni nu mai uda florile din hol.
Nimeni nu mai deschidea geamul dimineața „ca să intre aer proaspăt”.
Și pentru prima dată în mulți ani, vila aceea imensă îi părea goală.
Procesul împotriva lui Ionescu devenise subiect național.
Televiziunile vorbeau despre fraude, conturi ascunse și accidente mușamalizate. Jurnaliștii stăteau la poarta companiei zi și noapte.
Dar Alexandru nu mai avea energia de altădată pentru războaie.
Într-o după-amiază ploioasă, avocatul lui a intrat în birou cu un dosar gros.
— Mai e ceva ce trebuie să vedeți.
Alexandru și-a scos ochelarii obosit.
— Ce acum?
Avocatul a împins spre el o fotografie veche.
Când a văzut-o, Alexandru a încremenit.
Era Elena.
Mică.
Poate de opt sau nouă ani.
Stătea lângă un bărbat în salopetă, zâmbind larg, cu două codițe strâmbe și genunchii juliți.
În spatele lor… una dintre fabricile lui.
— Tatăl ei a lucrat acolo cincisprezece ani, a spus avocatul încet.
Oamenii îl respectau mult.
Alexandru a luat fotografia cu mâini grele.
— Cum îl chema?
— Petru Matei.
Numele i-a lovit memoria.
Și dintr-odată și-a amintit.
Un bărbat liniștit.
Corect.
Genul care nu accepta „scurtături”.
Își amintea chiar și ziua în care aflase de accident.
Ionescu îi spusese atunci:
„Încă un muncitor neatent.”
Alexandru a închis ochii.
Și pentru prima dată după zeci de ani, s-a simțit complice la ceva ce nici măcar nu văzuse.
Nu pentru că făcuse răul.
Ci pentru că nu observase.
În seara aceea, a luat mașina și a plecat singur.
Fără șofer.
Fără pază.
A condus aproape două ore până la marginea unui cartier liniștit din Brașov.
Blocurile erau vechi, dar curate.
A urcat încet scările și s-a oprit în fața unei uși simple, albe.
A bătut.
După câteva secunde, Elena a deschis.
A rămas surprinsă.
— Domnule Alexandru…?
El a ridicat ușor fotografia.
— Mi-am amintit de tatăl tău.
Fața ei s-a schimbat imediat.
L-a poftit înăuntru fără cuvinte.
Apartamentul era mic, dar cald. O lampă galbenă lumina sufrageria, iar pe masă erau cărți și foi de curs.
— Îți merge bine la facultate? a întrebat el încet.
Elena a zâmbit slab.
— Da. Greu… dar bine.
Alexandru s-a uitat în jur.
Atât de puțin.
Și totuși… atât de multă liniște.
— Toată viața am crezut că dacă ofer bani, ofer suficient, a spus el încet.
Dar tatăl tău a murit pentru că eu n-am fost atent la oamenii în care aveam încredere.
Elena a tăcut.
— Îmi pare rău, a spus el, iar vocea i s-a frânt pentru prima dată.
Nu era o scuză elegantă.
Nu era discurs de om bogat.
Era doar un om bătrân care înțelegea prea târziu cât costă nepăsarea.
Elena s-a apropiat încet.
— Tata spunea mereu ceva, a murmurat ea.
Că oamenii nu se măsoară după greșelile pe care le fac…
ci după ce aleg să facă după ce află adevărul.
Alexandru a simțit cum i se umezesc ochii.
Ea i-a întins atunci fotografia înapoi.
— Cred că astăzi ar fi fost mândru de dumneavoastră.
Liniștea care a urmat nu era apăsătoare.
Era vindecătoare.
Înainte să plece, Alexandru s-a oprit în ușă.
— Elena…
— Da?
A zâmbit obosit.
— Mulțumesc că ai avut curajul să-mi spui adevărul.
Chiar dacă eu nu-l meritam.
Ea l-a privit câteva secunde.
— Uneori, oamenii care ascultă târziu… tot pot salva ceva.
Afară începuse iar ploaia.
Dar pentru prima dată după foarte mulți ani, Alexandru nu s-a mai simțit singur.