La început am crezut că sunt doar remarci aruncate la nervi.
După ce ne-am căsătorit, Alexandru începuse să facă glume despre mine tot mai des. Uneori despre bani, alteori despre felul în care găteam sau mă îmbrăcam. În fața prietenilor părea amuzant și sigur pe el, iar eu zâmbeam ca să evit tensiunile.
Îmi repetam mereu aceeași poveste: e stresat, muncește mult, o să-i treacă.
Numai că nu-i trecea.
Cu fiecare lună devenea tot mai rece și mai ironic.
Iar eu ajunsesem să vorbesc din ce în ce mai puțin, ca să nu îl provoc.
În ziua în care Matei a împlinit șase ani, am simțit încă de dimineață că ceva nu era în regulă.
Pregătisem singură toată petrecerea. Umflasem baloane, gătisem pentru copii și stătusem până târziu în noapte ca să termin tortul cu Spider-Man pe care fiul nostru îl visase de săptămâni întregi.
Alexandru aproape nici nu observase efortul.
Toată ziua fusese nervos din orice. Costumul îl strângea, muzica nu îi plăcea, iar chelnerul îl enerva.
Eu încercam să păstrez liniștea.
Pentru Matei.
Întotdeauna pentru el.
La un moment dat, una dintre mamele de la școală m-a întrebat de unde comandasem tortul.
Nici n-am apucat să răspund.
Alexandru a început să râdă tare.
— Emma l-a făcut. Când nu are altceva de făcut, se joacă de-a cofetarul.
Câțiva invitați au râs stânjenit.
Am încercat să zâmbesc și să schimb subiectul, dar el a continuat.
— Dacă o lași pe Emma să organizeze ceva, iese exact ca o petrecere de provincie.
În jurul nostru s-a făcut liniște.
Chiar și copiii s-au oprit pentru câteva clipe.
Simțeam cum îmi ard obrajii, însă cel mai tare m-a durut când l-am văzut pe Matei privindu-mă confuz.
Nu umilința mă distrugea.
Ci faptul că propriul meu copil vedea cum tatăl lui mă micșora în fața tuturor.
Și Alexandru nu se oprise.
— Noroc că în familia asta există cineva care aduce bani adevărați, nu doar prăjituri și sandvișuri.
Atunci s-a auzit o voce calmă dinspre intrare.
— Interesant mod de a vorbi despre femeia cu care ai ales să îți faci o familie.
Am simțit că mi se taie respirația.
Tata.
Victor Popescu stătea în prag, îmbrăcat elegant, cu aceeași privire rece care făcea oamenii să amuțească fără să ridice tonul.
Nu îl mai văzusem de aproape doi ani.
Alexandru a încremenit.
— Domnule Popescu…
Tata s-a apropiat încet, iar toată încăperea părea înghețată.
— Tu ești bărbatul care își umilește nevasta ca să se simtă important?
Alexandru a încercat să râdă.
— Era doar o glumă…
Tata l-a privit fix.
— O glumă nu lasă un om cu lacrimi în ochi.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Alexandru părea cu adevărat speriat.
O femeie dintre invitați a șoptit uimită:
— Emma… tatăl tău este Victor Popescu?
Nu am răspuns.
Nu mai era nevoie.
Tata s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu.
Atât.
Dar în vocea lui era mai multă furie decât în orice țipăt.
Alexandru și-a schimbat imediat atitudinea. Dintr-odată devenise politicos și aproape umil.
— Domnule Popescu, eu și Emma ne tachinăm uneori…
— Bărbații slabi spun „tachinare” când rănesc femeile care îi iubesc.
N-a mai avut curaj să răspundă.
Și atunci Matei a făcut un lucru pe care nu îl voi uita niciodată.
A venit lângă mine, m-a prins de mână și a spus încet:
— Mami plânge seara când tata țipă la ea.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
Alexandru se albise la față.
Iar tata nu îl mai privea ca pe un ginere.
Îl privea ca pe cineva care făcuse rău copilului lui.
În seara aceea, după ce invitații au plecat, mi-am făcut bagajele.
Nu au existat scandaluri și nici țipete.
Alexandru plângea și îmi promitea că se va schimba.
Dar promisiunile lui veneau prea târziu.
Tata nu mi-a reproșat nimic. Nu mi-a spus că mă avertizase.
M-a ajutat doar să urc bagajele în mașină.
Iar când Matei a adormit pe bancheta din spate, tata a spus încet:
— Un om care te iubește nu încearcă să te facă să te simți mică.
Atunci am început să plâng.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, pentru prima dată după foarte mulți ani, simțeam că pot să respir.
Șase luni mai târziu, viața noastră era complet diferită.
Locuiam într-o casă liniștită lângă Snagov, iar Matei râdea din nou fără teamă.
Eu găteam din plăcere, nu ca să evit critici.
Și într-o dimineață, în timp ce îl duceam la școală, m-a întrebat:
— Mami, acum ești fericită?
M-am uitat spre lumina care se ridica peste lac și am zâmbit sincer.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să mă prefac.
— Da, iubirea mea. Acum chiar sunt.