Mihai a rămas mult timp lângă mormânt, fără să spună nimic.
Pământul era încă proaspăt, iar fotografia Laurei părea ireal de vie în lumina slabă a serii.
Avea impresia că dacă închide ochii o să-i audă iar pașii prin casă sau vocea strigând-o pe Ilinca la cină.
Dar când s-a întors acasă, liniștea l-a lovit mai tare decât orice.
Ilinca dormea deja.
Avea lumina de veghe aprinsă și obrajii umeziți de lacrimi uscate.
În ultimele zile începuse să întrebe tot mai des când se întoarce mama ei.
Iar el nu mai știa ce să răspundă.
S-a așezat pe marginea patului și i-a mângâiat părul încet.
Atunci fetița a deschis ochii pe jumătate.
— Tati…?
— Da, iubirea mea.
— Mami mai știe unde suntem?
Întrebarea i-a sfâșiat pieptul.
Mihai a înghițit greu și a încercat să zâmbească.
— Da. Știe.
Ilinca a închis iar ochii.
— Atunci o să ne găsească…
După ce a adormit la loc, Mihai a rămas mult timp privind-o.
Și pentru prima dată de la moartea Laurei, frica a fost mai puternică decât durerea.
Pentru că înțelegea acum cât de aproape fusese adevărul să fie îngropat odată cu ea.
A doua zi dimineață, poliția l-a chemat din nou la secție.
Ancheta avansa repede.
Pe camerele unei farmacii apăruse Alexandru cumpărând medicamente în numele surorii lui.
Mai mult, un vecin declarase că îl văzuse intrând în casa lor chiar în ziua în care Laura se simțise cel mai rău.
Mihai asculta totul mecanic.
Parcă vorbeau despre viața altcuiva.
La plecare, unul dintre polițiști l-a oprit.
— Domnule Mihai… mai e ceva.
I-a întins o cheie mică.
— A fost găsită în geanta soției dumneavoastră. Credem că voia să vă conducă la ceva.
Mihai a recunoscut imediat brelocul.
Era de la un depozit mic pe care Laura îl închiriase cu ani în urmă pentru lucruri vechi ale familiei.
Nu mai fuseseră acolo de foarte mult timp.
În aceeași după-amiază, a mers acolo împreună cu Ilinca.
Fetița îi ținea mâna strâns.
Depozitul mirosea a praf și carton umed.
Înăuntru erau cutii vechi, haine de copil și mobilier acoperit cu cearșafuri.
Dar într-un colț, Mihai a găsit o cutie albă pe care scria cu marker negru:
„Pentru Ilinca.”
A simțit cum i se strânge inima.
Ilinca s-a apropiat încet.
— E de la mami?
El a dat din cap fără să poată vorbi.
Înăuntru erau zeci de scrisori.
Fiecare avea trecută o vârstă.
„Pentru Ilinca la 10 ani.”
„Pentru prima zi de liceu.”
„Pentru când o să se îndrăgostească.”
„Pentru ziua nunții.”
Mihai a început să plângă în tăcere.
Laura se pregătise.
Undeva, în adâncul ei, simțise că nu mai are mult timp.
Ilinca a luat una dintre scrisori și a strâns-o la piept.
— Mami știa că o să plece?
Mihai s-a lăsat în genunchi în fața ei.
— Cred că… voia doar să fie sigură că o să te iubească mereu, chiar dacă nu mai e aici.
Fetița a început să plângă și s-a aruncat în brațele lui.
Au rămas așa mult timp, în mijlocul depozitului rece, ținându-se unul pe altul de parcă asta era singura modalitate de a nu se prăbuși complet.
Procesul lui Alexandru a început câteva luni mai târziu.
Orașul întreg vorbea despre trădare, bani și crimă.
Dar pentru Mihai nimic nu mai conta cu adevărat.
Pentru că fiecare zi fără Laura era deja o sentință suficient de grea.
Într-o seară de toamnă, Ilinca a venit în sufragerie cu una dintre scrisori în mână.
— Tati… mi-o citești?
Mihai a luat hârtia cu grijă.
Scrisul Laurei era același.
Calm. Rotund. Familiar.
Iar primul rând l-a făcut să închidă ochii o clipă ca să poată continua.
„Dacă citești asta, înseamnă că nu mai pot să te țin în brațe, dar asta nu înseamnă că am plecat cu adevărat.”
Vocea i s-a frânt la jumătatea frazei.
Ilinca s-a lipit de el și l-a ascultat în liniște.
Iar atunci Mihai a înțeles ceva ce până atunci refuzase să accepte.
Oamenii pe care îi iubim nu dispar complet cât timp rămâne ceva din ei în noi.
În gesturi.
În amintiri.
În felul în care continuăm să iubim după ei.
Și în seara aceea, în casa aceea care fusese cândva plină de frică și întrebări, Laura era încă acolo.
Nu în umbre.
Nu în mesaje misterioase.
Ci în familia pe care o salvase până la ultima bătaie a inimii ei.