La doar câteva zile după ce ieșisem din închisoare, internetul era plin de imagini cu Mihai. Organiza o petrecere extravagantă pentru aniversarea companiei sale într-un local de lux din Herăstrău.
Pahare scumpe ridicate în aer.
Zâmbete perfecte pentru camere.
Bianca stătea lipită de el, elegantă și sigură pe locul ei, iar Mihai părea omul care nu pierduse niciodată nimic.
M-am uitat mult timp la fotografii fără să simt aproape nimic. Cristina, care stătea lângă mine pe canapea, m-a privit atent.
— Îți mai lipsește? m-a întrebat încet.
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe în tăcere.
— Nu el. Mi-e greu doar să accept cât de mult m-am pierdut pe mine în căsnicia asta.
Ea n-a spus nimic. Doar mi-a întins un dosar plin cu acte.
Înăuntru era adevărata față a lui Mihai.
Transferuri ascunse.
Conturi externe.
Contracte fictive.
Firme deschise pe numele unor oameni fără bani, folosiți doar ca paravan.
Iar pe multe dintre documente apărea semnătura mea.
Doar că nu eu semnasem.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Mihai pregătise totul din timp. Dacă afacerea lui se prăbușea, eu trebuia să fiu vinovatul perfect.
— Cât de grav este? am întrebat cu voce joasă.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Mult mai grav decât crezi. Dacă ancheta merge până la capăt, vor cădea și oameni importanți. Politicieni, avocați, parteneri de afaceri.
Am rămas tăcută.
Apoi mi-a venit o întrebare neașteptată.
— Bianca știe?
Cristina a zâmbit amar.
— Bianca a început deja să vorbească cu procurorii.
Am ridicat surprinsă privirea.
— De ce ar face asta?
— Pentru că Mihai a făcut cu ea exact ce a făcut cu tine. A început să ascundă bani și relații. Și-a găsit altă femeie.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am râs. Nu de fericire, ci de ironia situației. Mihai distrugea orice persoană care îl iubea și mergea mai departe fără să privească în urmă.
În următoarele săptămâni, eu și Cristina am lucrat aproape fără oprire. Am refăcut traseul banilor, am verificat conturi și am legat între ele tranzacții pe care Mihai le credea imposibil de descoperit.
Cu fiecare dovadă găsită, furia mea se schimba.
Nu mai era haotică.
Devenise rece și controlată.
Nu-mi mai doream scandal sau răzbunare impulsivă. Voiam doar ca adevărul să iasă la suprafață și să-l privească în față.
Într-o dimineață, Cristina a intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
Avea o expresie serioasă.
— S-a terminat, a spus.
— Ce s-a întâmplat?
— Procurorii l-au ridicat.
Am rămas nemișcată, cu ceașca între degete.
La televizor rulau deja imagini de la sediul firmei. Mihai era escortat de anchetatori printre camere și reporteri.
Nu mai avea aerul sigur de altădată.
Părea obosit și speriat.
Reporterii strigau întrebări din toate părțile:
— Este adevărat că v-ați implicat soția în fraude?
— Bianca a colaborat cu anchetatorii?
— Ați falsificat documente?
L-am privit atent și, pentru o clipă, mi-am amintit de ziua în care eu fusesem încătușată, iar el mă privea fără nicio urmă de milă.
Telefonul meu a început să vibreze.
Număr ascuns.
Am răspuns fără să spun nimic.
La celălalt capăt se auzea doar respirația lui grăbită.
— Elena… te rog…
Vocea lui era complet schimbată. Nu mai avea aroganță. Doar panică.
Cu doi ani în urmă, aș fi vrut explicații. Poate chiar să-l cred.
Dar femeia aceea dispăruse între pereții unei celule.
— Știi ce doare cel mai tare? am spus calm. Că eu chiar am crezut în tine.
A început imediat să se justifice. Spunea că lucrurile au scăpat de sub control, că Bianca minte și că nimic nu fusese planificat.
L-am ascultat câteva secunde, apoi mi-am amintit de ultima lui vizită la închisoare și de felul în care îmi spusese rece că oamenii slabi nu rezistă acolo.
Atunci am înțeles ceva simplu: el nu regretase niciodată ce îmi făcuse. Regreta doar că fusese prins.
— Ai distrus singur tot ce aveai, Mihai, am spus încet.
Și am închis telefonul.
În aceeași seară, televiziunile au anunțat oficial blocarea averii lui și deschiderea procesului penal.
Am ieșit pe balcon și am privit luminile Bucureștiului. Orașul era la fel de agitat ca întotdeauna, oamenii își continuau viețile fără să știe povestea mea.
Dar pentru prima dată după doi ani, nu mă mai simțeam prizonieră în propria existență.
Simțeam că pot începe din nou, fără frică și fără omul care încercase să mă distrugă.