În mașină, niciuna dintre noi nu a vorbit mult.
Țineam mâna Andreei strânsă în a mea, de parcă dacă îi dau drumul, lumea o să mi-o fure din nou.
Ea privea pe geam.
Orașul îi era străin și familiar în același timp.
La un semafor, s-a uitat spre mine și a zâmbit slab.
— Încă îți răsucești verigheta când ești emoționată.
Am încremenit.
Făceam asta fără să-mi dau seama.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Îți amintești?
Ea a dat încet din cap.
— Bucăți… nu tot.
A urmat o tăcere blândă.
Nu apăsătoare.
Nu dureroasă.
Doar plină.
Când am ajuns acasă, am rămas amândouă câteva secunde în fața porții.
Andreea privea nucul bătrân din curte.
— E mai mare…
Mi-am dus mâna la gură.
Copacul acela îl plantase tatăl ei când ea avea șase ani.
— Îți amintești nucul? am întrebat aproape speriată.
— Îmi amintesc că mă certai să nu mă urc prea sus în el, a spus ea și a râs încet.
Râsul acela…
Doamne.
Era râsul copilului meu.
Am intrat în casă încet.
Andreea atingea lucrurile cu vârful degetelor, ca și cum încerca să trezească amintirile din ele.
Fotografiile.
Perdelele.
Masa din bucătărie.
La un moment dat s-a oprit brusc în dreptul unui dulap mic.
— Aici țineai biscuiții cu unt, a spus încet.
Am izbucnit iar în plâns.
— Da… da, aici îi țineam…
Ea a început și ea să plângă.
Nu mai eram două străine unite de un accident.
Eram mamă și fiică, încercând să coasem treisprezece ani rupți din viață.
Seara, am scos albumul vechi de fotografii.
Am stat una lângă alta pe canapea, sub lumina caldă din sufragerie.
Andreea atingea fiecare poză de parcă îi era teamă să nu dispară.
— Uite… aici eram la mare…
— Și aici când ai spart vaza bunicii, am spus eu printre lacrimi și râs.
Ea a râs și ea.
— Tu ai zis că a făcut-o pisica.
— Și tu ai dat vina pe fratele tău.
Pentru prima dată, râdeam împreună de trecut, nu plângeam după el.
La un moment dat, Andreea a devenit serioasă.
— Mamă…
— Da?
— Tu… ai mers mai departe?
Întrebarea m-a lovit blând, dar adânc.
Am privit în jos.
— Nu de tot, am recunoscut. „Am trăit… dar o parte din mine a rămas în ziua aia.”
Ea și-a sprijinit capul pe umărul meu.
Exact cum făcea când era mică.
— Și eu cred că o parte din mine a rămas acolo, a șoptit.
Am închis ochii.
— Atunci o să ne ajutăm să ne găsim înapoi.
În noaptea aceea, înainte să meargă la culcare, Andreea s-a oprit în pragul camerei ei vechi.
Camera rămăsese aproape neschimbată.
Ani întregi nu avusesem puterea să mut lucrurile.
A intrat încet.
A atins ursulețul vechi de pe pat.
Și atunci a spus ceva care mi-a rupt și vindecat inima în aceeași clipă:
— Cred că… o parte din mine știa că te vei întoarce după mine.
M-am apropiat și am mângâiat-o pe păr.
— Eu n-am plecat niciodată de lângă tine, Andreea.
Ea a închis ochii.
Iar în casa aceea, unde atâția ani fusese doar tăcere și doliu, s-a auzit din nou ceva ce credeam că pierdusem pentru totdeauna:
Viață.