Niciunul dintre ei nu era pregătit pentru adevărul care urma să iasă la iveală.
Am rămas câteva clipe în fața lor, observând cum neliniștea se citea pe chipurile amândurora. Eduard evita să mă privească în ochi, iar Mariana părea prinsă între neîncredere și speranța că totul era doar o neînțelegere.
Din păcate pentru ea, nu era.
— Înainte să mai spuneți ceva, trebuie să lămurim un lucru, am spus liniștită. Proprietatea aceasta îmi aparține în totalitate. Nu există nicio vânzare și nici nu va exista.
Mariana a clipit nedumerită.
— Dar Eduard mi-a explicat că locuința este a lui…
Am scuturat încet din cap.
— Din păcate, nu este singura minciună pe care ți-a spus-o.
Eduard a încercat să intervină.
— Lucia, lasă-mă să explic…
— Explicațiile trebuiau să vină cu mult timp în urmă, nu acum, am răspuns.
Am deschis dosarul pe care îl adusesem și am așezat câteva documente pe masă.
— Aici sunt toate dovezile. Transferuri de bani ascunse, operațiuni făcute fără acordul meu și încercări de a dispune de bunuri care nu îi aparțineau.
Mariana privea când documentele, când pe Eduard.
— Spune-mi că nu este adevărat…
Dar el a rămas tăcut.
Iar tăcerea lui a spus mai multe decât orice justificare.
— Bijuteriile, vacanțele, poveștile despre investiții și moșteniri… toate au fost plătite din fonduri care nu trebuiau atinse, am continuat.
Mariana și-a retras instinctiv mâna pe care strălucea inelul.
— Nu pot să cred…
— Știu că este greu de acceptat. Și eu am avut nevoie de timp.
Eduard părea că își pierde echilibrul.
— Cum ai aflat?
— Întâmplător. În ziua în care trebuia să plec din oraș am primit un raport de la departamentul financiar. Au început verificările și au descoperit neregulile. Eu am venit doar să mă conving cu ochii mei.
Încăperea devenise sufocant de tăcută.
Mariana s-a îndepărtat câțiva pași de el.
— Tot ce mi-ai spus despre trecutul tău… despre afaceri… despre casa aceasta… a fost o minciună?
Eduard a încercat să o oprească.
— Ascultă-mă…
— Nu mai am ce să ascult, l-a întrerupt ea.
Pentru prima dată părea să-l vadă exact așa cum era.
În acel moment, soneria a răsunat în toată casa.
O dată.
Apoi încă o dată.
Nimeni nu a avut nevoie de explicații.
Eduard și-a coborât privirea.
— Au venit pentru mine, nu-i așa?
Nu i-am răspuns.
Am mers spre intrare și am deschis ușa.
În prag se aflau doi polițiști.
Au intrat calm și profesionist, prezentând documentele necesare. Procedura a decurs rapid. Întrebările erau clare, iar răspunsurile puține.
Eduard nu a protestat.
Poate pentru că știa că nu mai avea unde să fugă.
Când ușa s-a închis în urma lor, casa a rămas neobișnuit de liniștită.
Mariana stătea lângă fereastră, cu privirea pierdută.
— Ce vei face acum? m-a întrebat după câteva minute.
Am privit în jur.
Fiecare cameră păstra urmele unei vieți care se destrămase încet, fără ca eu să observ.
Dar pentru prima dată nu mai simțeam durere.
— Voi construi ceva nou, am răspuns.
Ea a încuviințat.
— Cred că și eu trebuie să fac același lucru.
A plecat fără alte cuvinte.
După ce am rămas singură, am deschis larg ferestrele. Aerul proaspăt a pătruns în casă, luând cu el parcă toate amintirile apăsătoare.
Mi-am pregătit o cafea și m-am așezat în liniște la masa din bucătărie.
Nu mai era sentimentul amar al trădării.
Nu mai era furia.
Era doar certitudinea că uneori sfârșiturile dureroase nu sunt pedepse, ci începutul unei vieți în care înveți, în sfârșit, să te alegi pe tine.