În clădirea abandonată domnea o liniște atât de apăsătoare, încât fiecare pas părea o încălcare a unui secret vechi.
Lenuțu înainta încet pe coridorul întunecat, luminând pereții cu lanterna. La un moment dat s-a oprit brusc. Un curent rece îi atinsese fața, venind dintr-un loc unde nu ar fi trebuit să existe nicio deschidere. În același timp, un miros ciudat, vag dulceag și amestecat cu umezeala zidurilor, i-a atras atenția.
A apropiat mâna de perete și a lovit ușor cu degetele.
Sunetul nu era cel obișnuit.
A repetat gestul în mai multe locuri și a observat aceeași diferență. În spatele zidului se ascundea ceva.
Curios și neliniștit deopotrivă, și-a lipit urechea de suprafața rece. Pentru câteva clipe a rămas nemișcat, încercând să distingă orice zgomot. Nu era sigur dacă auzea ceva real sau dacă propria imaginație îi juca feste.
A doua zi a încercat să povestească descoperirea directoarei.
Femeia l-a ascultat, însă părea prea obosită pentru a lua în serios teoria lui.
— Este o clădire veche, Lenuțu. Pereții scot tot felul de sunete. Nu mai căuta mistere acolo unde nu sunt.
Dar vorbele ei nu au reușit să-i alunge bănuiala.
În seara următoare s-a întors.
De data aceasta era pregătit. Avea unelte, o lanternă puternică și hotărârea de a afla ce ascunde locul acela.
În aripa părăsită a clădirii, tăcerea era și mai apăsătoare. Mortarul dintre cărămizi era fisurat, iar zidul părea construit diferit față de restul încăperii.
Cu grijă, a început să îndepărteze câteva cărămizi.
Pe măsură ce deschidea spațiul, aerul rece devenea tot mai puternic.
În cele din urmă, a creat o deschidere suficient de mare pentru a vedea dincolo.
Lanterna a luminat un pasaj îngust, ascuns între pereți.
Respirația i s-a accelerat.
După câteva secunde de ezitare, a pășit înăuntru.
Tunelul era scurt și se termina într-o ușă veche din lemn. Când a apăsat clanța, aceasta a cedat cu un scârțâit lung.
Dincolo se afla o cameră mică, rotundă, neatinsă de ani întregi.
Praful acoperea totul.
Privind mai atent, a observat ceva care l-a făcut să înghețe.
Pe podea se vedeau urme vechi de pași.
Pași mici.
Pași de copil.
Un fior i-a străbătut spinarea.
În minte i-au revenit imediat amintirile despre cele patru fete dispărute. Își amintea râsetele lor pe holuri și disperarea care cuprinsese orașul după ce nu s-au mai întors acasă.
Ridicând lanterna, a observat un raft vechi sprijinit de perete.
Pe el se aflau mai multe caiete acoperite de praf.
A luat unul și a șters cu palma coperta.
Numele scris pe ea l-a făcut să tresară.
Era jurnalul uneia dintre fete.
A început să citească.
Primele însemnări erau obișnuite, pline de gândurile unei adolescente. Însă, pe măsură ce înainta, cuvintele deveneau tot mai neliniștitoare.
Fata vorbea despre ascunzători, despre promisiuni ciudate și despre teama care creștea cu fiecare zi.
Ultima pagină conținea doar un avertisment scurt, scris apăsat.
Lenuțu a închis caietul imediat.
Camera părea acum mai rece decât înainte.
În timp ce încerca să-și adune gândurile, fasciculul lanternei a alunecat spre un colț întunecat.
Acolo a observat ceva ce îi scăpase până atunci.
O trapă metalică era încastrată în podea.
S-a apropiat încet.
Lacătul ruginit care o ținea închisă părea vechi de mulți ani.
În acel moment, a înțeles că adevăratul secret nu se afla în cameră.
Era dedesubt.
Cu mâinile tremurânde, a scos un clește și a prins metalul.
După câteva încercări, lacătul s-a rupt.
Scârțâitul trapei ridicate a răsunat în încăpere.
Din adâncime a ieșit un val de aer rece.
Lenuțu a îndreptat lanterna spre deschizătură.
Lumina a dezvăluit o scară care cobora în întuneric.
A rămas câteva secunde nemișcat, conștient că se afla în fața răspunsurilor pe care întregul oraș le așteptase ani la rând.
Apoi și-a făcut curaj și a coborât prima treaptă.
Indiferent ce urma să descopere acolo jos, știa că misterul care apăsase asupra Băneștiului atât de mult timp era pe cale să fie dezlegat, iar tăcerea care ascunsese adevărul avea să se sfârșească în acea noapte.