La puțin timp după ora trei, a zărit-o.
Bianca ieșea din mall cu pas grăbit, ținând o umbrelă deschisă deasupra ei. Paltonul crem, pantofii negri cu toc, gesturile sigure — totul la ea părea impecabil, ca și cum nimic nu o putea atinge.
Adrian simți un nod în stomac.
Ea ridică mâna și făcu semn către un taxi.
Exact către el.
Pentru o clipă, îi trecu prin minte să plece fără să oprească. Nu era pregătit pentru momentul ăsta. Dar reflexul profesional îl trădă.
Frână ușoară. Portiera din spate se deschise.
Bianca urcă fără să-l privească atent.
— Bună ziua. Strada Paris, vă rog.
Vocea ei calmă îi tăie respirația.
— Sigur… răspunse el, încercând să pară normal.
Mașina porni în ploaia măruntă a orașului, iar traficul greoi îi obliga să meargă încet, prea încet pentru gândurile lui.
Bianca părea tensionată. Își frământa degetele și privea în gol pe geam.
Telefonul ei sună.
Adrian strânse volanul.
— Da… răspunse ea după o ezitare.
Tăcere.
Apoi un oftat lung.
— Nu mai pot continua așa.
Inima lui Adrian se opri pentru o fracțiune de secundă.
— Nu e atât de simplu… continuă ea.
Vocea începu să-i tremure.
— Pentru tine poate nu e. Dar eu trăiesc de ani întregi într-o casă în care omul pe care îl iubesc nu mai e acolo.
Adrian simți cum i se golește pieptul.
— Bianca… șopti el fără să vrea.
Ea nu auzi.
— Adrian trăiește doar pentru muncă. Pentru hoteluri. Pentru imagine. Pentru bani.
Fiecare cuvânt îl lovea exact unde trebuia.
— Știi când am stat ultima dată împreună fără telefoane? Nici eu nu mai știu.
Adrian își simți respirația grea.
— Încă îl iubesc… spuse ea mai încet. Și asta e partea cea mai tristă.
Liniște.
— Dar mă simt singură de ani de zile.
În capătul celălalt al apelului, o voce spuse ceva ce el nu putu distinge.
Bianca închise ochii.
— Nu. Nu vin cu tine.
Adrian îngheță complet.
— Ți-am spus de la început că nu e nimic serios între noi. Tu doar ai fost acolo când aveam nevoie să vorbesc cu cineva.
Lacrimile îi apărură discret.
— Dar încă sper că soțul meu își va aminti cine eram înainte să devenim doi străini sub același acoperiș.
Adrian nu mai spuse nimic.
Realitatea îl lovea altfel decât își imaginase.
Nu existase o trădare.
Existase doar o absență lungă, repetată, ignorată.
Taxi-ul opri în fața unei cafenele mici.
Bianca își șterse repede obrajii și scoase bani din portofel.
— Mulțumesc…
În momentul în care întinse bancnotele, Adrian își scoase ochelarii încet.
Bianca ridică privirea.
Și se blocă.
Toată siguranța ei se topi într-o clipă.
— Adrian…?
Vocea îi era abia auzită.
El o privea fără furie.
Fără reproș.
Doar cu o oboseală adâncă și o tristețe care spunea tot ce nu fusese spus ani la rând.
— De cât timp? întrebă el încet.
Bianca începu să plângă.
— Nu te-am înșelat… niciodată, îți jur.
— Dar ai vrut.
Ea coborî privirea.
Și acel gest spuse mai mult decât orice explicație.
Ploaia continua să bată în parbriz, iar orașul își vedea de viață mai departe, indiferent.
În taxiul acela, însă, se prăbușea o căsnicie întreagă.
După o tăcere lungă, Adrian inspiră adânc.
— Hai acasă.
Bianca ridică privirea, uimită.
— Nu țipi?
El clătină din cap.
— Nu mai vreau să pierd tot ce a mai rămas.
În seara aceea, nu au fost străini, dar nici ceea ce fuseseră înainte.
Au stat față în față până târziu în noapte, vorbind pentru prima dată sincer, fără ecrane, fără fugă, fără roluri.
Doar doi oameni care ajunseseră prea departe pe drumuri diferite și încercau, în ultimul moment, să vadă dacă mai există cale de întoarcere.