La început a râs și Lenuța, dar râsul ei s-a oprit pe jumătate, ca și cum ar fi realizat că nu mai e glumă.
Iulia s-a uitat după autobuz până când a dispărut complet din colbul drumului. Apoi a rămas nemișcată.
— Și dacă… nu mai vine? — a întrebat ea încet.
Marian a ridicat din umeri, dar nu era nepăsare în gestul lui.
— Atunci n-o să mai aștept în poze. O să aștept în realitate.
Au trecut câteva zile fără mesaj, fără apel. Doar liniștea aceea care nu mai era plăcută, ci grea.
Iulia încerca să pară ocupată la magazin, dar de fiecare dată când se deschidea ușa, ridica privirea prea repede.
În a cincea zi, pe seară, telefonul a vibrat.
Un singur mesaj:
„Am terminat tura. Vin sâmbătă. Dacă mai vrei.”
Iulia a stat cu degetul deasupra ecranului câteva secunde. Apoi a zâmbit fără să-și dea seama.
„Vino. Dar fără povești inventate.”
Marian a răspuns imediat:
„Doar cu mine.”
Sâmbătă a venit mai repede decât se aștepta toată casa.
Lenuța a făcut curat de trei ori, deși era deja curat. Apoi s-a oprit, supărată pe ea însăși.
— Parcă vine președintele, nu băiatul ăsta…
Iulia, în schimb, nu s-a schimbat de trei ori ca înainte. A ales o rochie simplă. Și a rămas așa.
Când Marian a apărut la poartă, nu mai avea nici urmă de „profil bun”. Doar un rucsac mic și un buchet de flori de câmp.
— Nu-s din florărie — a spus el din prima. — Dar sunt adevărate.
Iulia a luat florile fără să comenteze.
— Bine.
Și acel „bine” a fost mai sincer decât orice declarație.
Au stat din nou la masă, dar de data asta nu mai era nevoie de vișinată ca să spargă tăcerile. Vorbeau mai încet, dar mai sigur.
Despre ce îi sperie.
Despre ce își doresc.
Despre ce n-au spus niciodată nimănui.
La un moment dat, Lenuța i-a lăsat singuri în curte și a intrat în casă, dar a rămas la geam.
Nu ca să spioneze.
Ci ca să înțeleagă.
Marian nu încerca să impresioneze. Iulia nu încerca să pară altcineva.
Și pentru prima dată, Lenuța a avut un gând liniștit:
„Poate chiar ăsta e începutul, nu sfârșitul.”
Când s-a înnoptat, Marian s-a ridicat.
— Trebuie să plec.
Iulia a dat din cap.
— Știu.
A făcut o pauză.
— Dar revii?
El a zâmbit scurt.
— Dacă mă lași.
— Te las — a spus ea.
Și nu a mai adăugat nimic.
În seara aceea, după ce a plecat, Iulia a rămas pe bancă mult timp.
Lenuța s-a așezat lângă ea.
— Ești sigură? — a întrebat-o încet.
Iulia a ridicat privirea spre cer.
— Nu sunt sigură de nimic.
Apoi a zâmbit.
— Dar pentru prima dată… nu mai fug de asta.
Și în liniștea satului, fără filtre, fără promisiuni mari, lucrurile au rămas exact așa cum trebuiau să fie la început:
simple.