Marian a zâmbit stânjenit, dar pentru prima dată zâmbetul lui nu mai părea construit, ci sincer.
Iulia îl privea altfel acum. Nu mai era băiatul din pozele filtrate, nici cel din descrierile exagerate. Era doar un om obosit, cu barba ușor neîngrijită și privirea care căuta ceva stabil.
— Și dacă n-aș vrea blondă? a întrebat el, aproape timid, uitându-se în farfurie.
Lenuța s-a oprit din turnat vișinata.
— Atunci ce-ai vrea?
Marian a ridicat din umeri, fără teatrul de dinainte.
— Pe cineva adevărat.
S-a lăsat liniște peste masă.
Iulia a simțit cum i se încălzește fața. Pentru prima dată nu s-a mai gândit la cum arată, la cum ar trebui să fie. Nici la filtre, nici la standarde.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a spus ea încet. — Și nici vreo „variantă ideală”.
Marian a zâmbit ușor.
— Am observat.
Lenuța a izbucnit într-un râs scurt, de ușurare.
— În sfârșit vorbiți ca oamenii, nu ca reclamele.
Vișinata a început să-și facă efectul nu prin amețeală, ci prin sinceritate. Parcă le-a slăbit tuturor armura.
Marian a început să povestească despre viața lui fără înfrumusețări: depozitul de materiale, salariul de 4.000 de lei, garsoniera cumpărată cu credit, ratele care încă îl urmăreau.
— Nu e lux, dar e muncit corect — a spus el.
Iulia l-a ascultat atent.
— Eu sunt casieră la magazinul din sat. Strâng bani pentru școala de asistente.
Marian a ridicat privirea surprins.
— Chiar vrei să pleci de aici?
— Da. Nu vreau să rămân blocată.
Lenuța îi observa în tăcere. Ceva se schimba între ei fără să forțeze nimeni.
Seara a venit repede, iar lumina s-a dus brusc, ca de obicei în sat.
— Perfect… fix acum — a mormăit Lenuța.
Marian a aprins lanterna telefonului. Lumina caldă le-a tăiat fețele în umbre simple, fără nimic artificial.
Iulia a râs.
— E mai bine așa decât în poze.
— Mult mai bine — a răspuns Marian.
Au râs amândoi, fără să mai caute aprobarea nimănui.
A doua zi dimineață, Lenuța i-a găsit deja vorbind încet la masă. Fără emoții stângace. Fără pauze grele.
Doar conversație.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, punând farfuriile.
Marian s-a ridicat.
— Mulțumesc pentru tot.
— Data viitoare fără minciuni, i-a spus Lenuța, zâmbind.
— N-o să mai fie.
S-a uitat la Iulia.
— Data viitoare vin direct.
— Și eu fără așteptări imposibile — a răspuns ea.
Când autobuzul a plecat din stație, Lenuța a rămas pe trotuar privind cum se îndepărtează.
Iulia s-a întors spre ea, mai liniștită decât fusese de mult.
— Cred că uneori trebuie să te abați de la ce ți-ai imaginat ca să găsești ceva real.
Lenuța a dat din cap.
— Realul nu are nevoie de decor.
Două luni mai târziu, Marian s-a întors.
Fără costume, fără promisiuni mari. Doar cu flori simple și pași siguri.
Nu au grăbit nimic. Nici nu mai era nevoie.
Totul se construia încet: drumuri între sat și oraș, muncă, rate, discuții sincere și zile fără mască.
Iar Lenuța, privind din prag cum cei doi stăteau la masă ca doi oameni normali, și-a spus încet, cu un zâmbet mic:
„Bine că n-am mai făcut planuri după aparențe.”