În imensa încăpere a conacului, aerul părea să fi rămas fără viață, ca și cum timpul însuși se oprise pentru câteva clipe.
Ana își strângea caietele la piept, grăbită, cu degetele reci și tremurânde, evitând să ridice privirea.
— Îmi cer scuze, domnule Mihai… dacă prezența mea deranjează, pot să nu mai vin deloc de mâine… rosti ea, aproape stins.
Bărbatul nu reacționa imediat. Stătea nemișcat, privind alternant lumina slabă a unei lumânări și notițele din mâinile ei.
În mintea lui începuse să se învârtă o întrebare care nu-i dădea pace.
— Ce studiezi, de fapt? întrebă el brusc.
Ana tresări, surprinsă de schimbarea tonului.
— Dreptul… la seral, fără frecvență… mai am doi ani.
— Și ce vrei să devii când termini?
Ezită o clipă, apoi răspunse sincer, aproape timid:
— Avocat.
Pentru prima dată în acea conversație, își ridică privirea.
Nu mai era doar teamă în ochii ei. Era determinare, ascunsă sub oboseală și lipsuri.
Mihai rămase tăcut câteva secunde, apoi se apropie și stinse lumânarea dintre două degete, cu un gest simplu.
— În casa mea nu se mai învață în întuneric.
Ana se albi la față, speriată.
— Vă rog… nu mă dați afară… n-am vrut să…
— Cine a spus că te dau afară? o întrerupse el calm.
Ea rămase blocată.
— De mâine, biblioteca mea devine spațiul tău de studiu. Ai lumină, liniște și cărți acolo.
Ana clipi, neînțelegând dacă este serioasă situația.
— Eu… nu știu ce să spun…
El își scoase portofelul, scoase o carte de vizită și i-o întinse.
— Mâine te duci la adresa asta. Este un avocat pe care îl cunosc de ani buni. O să-ți ofere un stagiu dacă te vede serioasă.
Caietele îi alunecară din mâini.
— Dar eu doar fac curățenie aici…
— De azi înainte, nu mai faci asta. Înveți.
Ochii Anei se umplură de lacrimi, dar încerca să le ascundă.
— Nu pot… e prea mult pentru mine…
Pentru prima oară după mult timp, Mihai zâmbi ușor.
— Nu e un cadou.
A făcut o pauză scurtă.
— E o investiție în tine.
În zilele care au urmat, viața din casă s-a schimbat treptat.
Ana nu a mai fost văzută cu mopul în mână.
În schimb, serile o găseau în bibliotecă, înconjurată de volume groase de drept, sub lumina caldă a lămpilor.
Mihai o mai surprindea uneori citind cu voce tare pasaje complicate sau notând frenetic pe caiete.
Discuțiile lor au început timid, apoi au devenit obișnuite: despre legi, despre justiție, despre alegeri și consecințe.
Fără să-și dea seama, Mihai începea să se implice din nou în ceva ce semăna cu speranța.
Un an mai târziu, într-o dimineață tensionată, a fost chemat la tribunal.
Afacerile lui erau într-un punct critic, iar procesul de atunci putea decide totul.
A intrat în sală pregătit pentru orice… dar s-a oprit brusc.
La masa apărării stătea Ana.
Purta roba de avocat.
Privirea ei era calmă, sigură, complet diferită de fata timidă din casa lui.
Procesul a început și a durat ore întregi.
Argumentele ei au fost clare, construite cu o precizie care a uimit întreaga sală.
Când judecătorul a rostit verdictul favorabil, Mihai a rămas nemișcat câteva secunde, nevenindu-i să creadă.
Cazul fusese câștigat.
La ieșirea din tribunal, aerul rece l-a lovit în față.
Ana l-a ajuns din urmă pe trepte, vizibil emoționată.
— Domnule Mihai… s-a terminat cu bine.
El a scuturat ușor din cap, zâmbind.
— Nu, Ana.
A privit spre clădirea tribunalului, apoi înapoi la ea.
— Tu ai făcut asta posibil.
Ochii ei s-au umezit, dar zâmbetul nu i-a dispărut.
În acel moment, Mihai a înțeles că unele întâlniri nu schimbă doar traiectorii profesionale sau destine personale, ci rescriu complet felul în care vezi lumea.