Viorel s-a ridicat cu greutate, scaunul scârțâind scurt sub el.
— Ce teatru mai e și asta? a mormăit, dar vocea nu mai avea siguranța de înainte.
Am întins oglinda spre el.
Atât de aproape încât nu mai putea evita nimic.
— Privește — i-am spus calm.
La început a schițat un zâmbet ironic.
Apoi, încet, expresia i s-a schimbat.
Oglinda nu negociază.
Nu cosmetizează adevărul.
Îi arăta burta împinsă peste curea, cămașa întinsă pe piept, firele albe din mustață, obrajii obosiți, privirea stinsă.
— Asta e „forma de vultur”? am întrebat liniștit.
În cameră s-a lăsat o tăcere ciudată, densă.
Viorel a încercat să o dea în glumă:
— Eh… la vârsta noastră…
— La vârsta noastră ce? am întrerupt. Doar femeile trebuie „corectate”?
Tonul meu nu era ridicat.
Dar era ferm.
Așezat ca un verdict.
— Treizeci de ani am ținut casa asta în picioare, am muncit, am crescut copii, am strâns bani, am făcut tot ce era de făcut. Și niciodată nu ți-am spus că ai îmbătrânit sau că te-ai schimbat.
A înghițit în sec.
— Te-am iubit fără să-ți cer să arăți altfel — am continuat. — Dar tu ai simțit nevoia să mă micșorezi.
Cătălina și-a dus mâna la ochi.
Gabi s-a foit stingher pe scaun.
Am ținut oglinda mai ferm.
— Dacă tot vorbim de „adevăr”, atunci să-l privim amândoi.
I-am pus oglinda în mâini.
A ezitat o secundă.
Apoi a ridicat-o.
S-a privit.
Mai mult decât ar fi vrut.
Mai mult decât putea suporta fără să simtă ceva în interior că se rupe.
Pentru prima dată, nu a mai glumit.
Nici nu a mai comentat.
Doar a tăcut.
— Olguța… eu am zis în glumă, a murmurat.
— Nu — am răspuns. — Ai vrut să mă faci mică.
Cuvintele au rămas între noi, clare, fără să mai poată fi întoarse.
— Eu nu sunt un „colăcel”, am continuat. Sunt femeia care a stat lângă tine când nu aveam nimic. Când număram fiecare leu. Când dormeam pe saltea pe jos și tot găseam puterea să merg mai departe.
Vocea mi s-a frânt o clipă, dar am continuat.
— Dacă nu îți mai place cum arăt, ai două drumuri: ori mă respecți, ori nu mă mai ai în viața ta.
Tăcerea care a urmat nu a mai fost jucăușă.
Era grea.
Adevărată.
Viorel a lăsat încet oglinda jos.
Pentru prima dată în seara aceea părea nu ridicol, nu mândru…
Ci mic.
— Îmi pare rău, a spus simplu.
Fără râs.
Fără ironie.
Doar cu o sinceritate stângace.
— Am greșit.
Nimeni nu a mai spus nimic câteva clipe.
Apoi el a făcut un pas spre mine.
— Nu a fost corect ce am zis.
Am înclinat ușor din cap.
Nu ca o victorie.
Ci ca o linie trasă clar.
— Masa rămâne aici — am spus. — Dar rămâne doar dacă rămânem și noi cu respect.
S-a așezat.
De data asta, fără glume.
Fără țuică.
Fără replici aruncate la întâmplare.
Mai târziu, când au plecat musafirii, l-am văzut cum strângea farfuriile fără să-i mai spun.
Dimineața următoare s-a trezit devreme.
Nu pentru alergat.
Ci pentru piață.
Când s-a întors, avea legume, pește și un buchet mic de flori simple.
— Începem de la capăt, a spus.
Nu despre corp.
Nu despre aparențe.
Ci despre cum se privește un om pe cel de lângă el.
Iar atunci am înțeles ceva simplu:
uneori, cea mai grea oglindă nu arată trupul.
Ci felul în care ai iubit până ai uitat să respecți.