Telefonul a sunat din nou.
Marius a tresărit. Pentru prima dată în dimineața aceea, nu mai părea furios. Părea speriat.
A privit ecranul, a văzut numărul necunoscut și a ezitat înainte să răspundă.
— Alo?
Chipul i s-a schimbat după primele secunde.
— Nu… nu se poate.
Ana m-a privit întrebător.
Eu am rămas nemișcată, ținând cuțitul deasupra tocătorului. Nu mai simțeam tremurul din mâini. Nu mai eram femeia care ascundea vânătăi sub mâneci lungi.
— Domnule Marius Pop? — se auzea o voce rece din telefon. — Vă contactăm în legătură cu plângerea depusă și cu măsurile dispuse asupra conturilor dumneavoastră. Aveți obligația să vă prezentați pentru declarații.
Marius a început să râdă nervos.
— Ce plângere? Soția mea e doar supărată! Nu are ce să-mi facă!
A urmat o pauză.
— Doamnă Izabela Marin a depus documente privind abuzul, amenințările și agresiunea fizică. De asemenea, există dovezi privind transferuri financiare efectuate fără acordul coproprietarilor.
Zâmbetul lui a dispărut.
S-a uitat spre mine.
Nu cu furie.
Cu frică.
— Tu… ce ai făcut?
Am lăsat cuțitul jos.
— Ce trebuia să fac acum douăzeci de ani.
A făcut un pas spre mine.
— Ai vrut să mă distrugi?
Am clătinat încet din cap.
— Nu, Marius. Tu te-ai distrus singur. Eu doar am încetat să te mai protejez.
Ana a început să plângă în tăcere.
Nu pentru că îi era milă de el.
Ci pentru că, după atâția ani, își vedea mama stând dreaptă.
Marius a observat-o.
— Ana, spune-i ceva! Spune-i că sunt tatăl tău!
Fiica mea l-a privit lung.
— Ești tatăl meu, da.
Pentru o clipă, pe fața lui a apărut speranța.
Apoi ea a continuat:
— Dar asta nu îți dă dreptul să rănești oamenii care te iubesc.
Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice palmă.
A coborât privirea.
Poate pentru prima dată în viața lui, nu mai avea pe cine să dea vina.
În seara aceea, când a plecat din casă, nu a mai trântit ușa.
Și asta a fost cel mai ciudat.
Un om care timp de douăzeci de ani făcuse să tremure pereții pleca acum în liniște.
După ce s-a închis ușa, Ana a venit lângă mine.
— Mamă…
M-am întors spre ea.
— Da?
M-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
Am închis ochii.
Ani întregi așteptasem să aud acele cuvinte.
Dar nu de la ea.
De la mine.
Îmi pare rău că am rămas.
Îmi pare rău că am tăcut.
Îmi pare rău că am crezut că răbdarea înseamnă iubire.
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme.
Am făcut cafea.
Am deschis geamul.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani, aerul din casa mea nu mai mirosea a teamă.
Mirosea a început.
Iar pe masa din bucătărie era încă tigaia.
Cea cu care încercase să mă sperie.
Am privit-o câteva secunde, apoi am luat-o și am pus-o în cutia de donații.
Nu pentru că uitasem.
Ci pentru că nu mai avea putere asupra mea.