Partea 2
Nimeni din sat nu bănuia că, în doar câteva clipe, liniștea de pe uliță avea să fie spulberată.
Speranța abia trecuse de poartă când zgomotul unor frâne puternice a făcut oamenii să întoarcă privirea. Trei mașini elegante au oprit una după alta chiar în fața casei.
Doamna Carmen a rămas nemișcată, cu mâna încă sprijinită de poartă, iar Rozalia privea nedumerită scena.
Portierele s-au deschis aproape în același timp.
Din primele autoturisme au coborât mai mulți bărbați îmbrăcați elegant, fiecare având în mână serviete și dosare.
Din ultima mașină a coborât un tânăr.
Înalt, sigur pe el și cu ochii plini de emoție.
Speranța l-a privit câteva clipe fără să înțeleagă.
Apoi inima i s-a oprit pentru o secundă.
— Mamă…
Vocea lui a fost suficientă.
— Andrei…?
El s-a apropiat repede și a îmbrățișat-o.
— Am venit să te iau acasă.
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
Nu mai sperase să audă vreodată acele cuvinte.
În spatele lor, unul dintre bărbați a făcut un pas înainte.
— Bună ziua. Reprezentăm o societate de consultanță juridică și am venit pentru clarificarea situației acestei proprietăți.
Doamna Carmen și-a recăpătat imediat glasul.
— Nu aveți ce căuta aici. Casa este a familiei noastre.
Bărbatul a deschis dosarul și a așezat pe capota mașinii mai multe documente.
— Actele arată altceva.
Potrivit înscrisurilor notariale și dovezilor bancare, construcția acestei case a fost finanțată integral din banii trimiși de doamna Speranța Popescu.
Mai mult, există un contract autentificat care confirmă că imobilul îi aparține în totalitate.
Chipul Rozaliei s-a albit.
— Asta este imposibil…
— Nu, este realitatea, a răspuns calm avocatul.
Doamna Carmen încerca să găsească o explicație.
— Eu am avut grijă de casă atâția ani!
— Nimeni nu contestă acest lucru, însă întreținerea unei locuințe nu schimbă dreptul de proprietate.
Andrei și-a așezat mâna pe umărul mamei.
— Nu am uitat niciodată sacrificiile tale.
Ai muncit ani întregi pentru noi și pentru casa aceasta.
Acum este timpul să primești înapoi ceea ce este al tău.
Speranța îl privea fără să poată spune nimic.
Fiul pe care îl crescuse cu atâtea sacrificii stătea acum în fața ei, hotărât să o apere.
Avocatul i-a întins un dosar.
— Doamnă, legea vă permite să solicitați evacuarea actualilor ocupanți imediat.
Toți au așteptat răspunsul.
Doamna Carmen începuse să plângă.
— Te rog… nu ne alunga…
Pentru prima dată, vocea ei nu mai era autoritară.
Era plină de teamă.
Speranța și-a ridicat privirea spre casa pentru care muncise o viață.
Apoi și-a privit mama, pe Rozalia și, în cele din urmă, pe Andrei.
Deznodământ
După câteva clipe de tăcere, Speranța a vorbit cu o liniște pe care nimeni nu o mai auzise în glasul ei.
— Nu vreau răzbunare.
Toți au rămas surprinși.
— Dar nici nu voi mai accepta ca nedreptatea să continue.
S-a apropiat de poartă și a deschis-o larg.
— Casa aceasta va fi vândută.
Rozalia a protestat imediat.
— Nu poți face asta!
Speranța și-a păstrat calmul.
— Ba da. Și exact asta voi face.
Apoi și-a întors privirea spre fiul ei.
— O parte din bani va rămâne copiilor mei, pentru că ei sunt adevărata mea moștenire.
A făcut o scurtă pauză.
— Restul va merge către un centru care îi sprijină pe vârstnicii rămași fără sprijin și fără un acoperiș deasupra capului.
Știu cât de greu este să te simți abandonat.
Doamna Carmen a izbucnit în lacrimi.
Dar timpul nu mai putea fi întors.
Andrei și-a cuprins mama de braț.
— Haide.
— Unde mergem?
El i-a zâmbit.
— Acasă. De data aceasta într-un loc unde vei fi iubită și respectată.
Speranța a privit pentru ultima dată casa.
Nu mai simțea durere și nici regret.
A înțeles că adevărata ei avere nu fusese niciodată zidită între acei pereți, ci în copiii pe care îi crescuse cu sacrificiu și în demnitatea pe care nu și-o pierduse nici în cele mai grele încercări.
Iar în timp ce se îndepărta alături de Andrei, a simțit că, după o viață întreagă în care oferise totul celorlalți, sosise, în sfârșit, clipa în care destinul îi întorcea înapoi respectul, liniștea și locul pe care îl merita.