Partea 2
În încăperea aceea, liniștea devenise atât de apăsătoare, încât se auzea până și foșnetul rochiei pe care o țineam în mâini.
Narcis făcu un pas înainte și, fără să ridice vocea, spuse:
— Sunt soțul Anei.
Mama a rămas cu privirea fixată asupra lui. Mătușa Cornelia a clipit de câteva ori, ca și cum tocmai auzise ceva imposibil.
— Soțul ei? întrebă ea în cele din urmă. Dar… când s-a întâmplat asta?
— Acum ceva timp, am răspuns eu.
Mama se întoarse brusc spre mine.
— Tu te-ai căsătorit și nu ne-ai spus nimic?
Am inspirat adânc.
— Am ales să nu vă spun.
— Și cu el?
Privirea ei se mută din nou spre Narcis.
— Da. Cu el.
Tonul mamei se schimbase complet. Cu doar câteva ore înainte mă făcuse să mă simt inutilă și incapabilă să-mi găsesc locul în viață. Acum, însă, îl privea pe bărbatul de lângă mine cu o atenție pe care nu o mai avusese niciodată față de mine.
Narcis nu părea impresionat.
— Am preferat ca nunta să rămână doar pentru noi, explică el. A fost o ceremonie simplă, alături de câțiva oameni în care aveam încredere.
— Dar noi suntem familia ei! protestă mama.
M-am uitat la hainele sfâșiate din brațele mele.
— Asta este problema, mamă. Ați fost atât de preocupați să fiți familia mea, încât ați uitat să vă purtați ca atare.
Nimeni nu a răspuns.
Narcis luă cu grijă una dintre rochii și examină tăietura lăsată de foarfecă.
— Cine a făcut asta?
Mama își strânse buzele.
— Nu a fost ceva serios…
— A fost doar o glumă, interveni Cornelia.
Narcis o privi câteva secunde.
— O glumă înseamnă că râd toți cei implicați.
Mătușa nu mai găsi nimic de spus.
Apoi Narcis întinse rochia spre mine.
— Ana, nu mai ai ce căuta aici în seara asta.
Mama făcu imediat un pas înainte.
— Dar mâine este nunta lui Bogdan!
În acel moment, fratele meu apăru pe hol. Probabil auzise ultimele replici.
— Ce se întâmplă?
Se uită la mine, apoi la Narcis.
Câteva secunde mai târziu, îl recunoscu.
— Stai… tu ești Narcis Vlad?
Narcis încuviință.
Bogdan părea surprins. Numele lui Narcis devenise cunoscut în lumea afacerilor, mai ales datorită companiilor pe care le construise în domeniul imobiliar și al investițiilor.
Dar eu nu îl cunoscusem pentru bani.
Îl întâlnisem într-o cafenea, într-o dimineață obișnuită. Îmi vărsase accidental cafeaua peste câteva documente și fusese atât de jenat, încât își ceruse scuze de parcă provocase o catastrofă.
A doua zi mi-a trimis o cafea.
Apoi am început să vorbim.
Mai târziu au venit cinele, plimbările, conversațiile până târziu în noapte și, fără să-mi dau seama, o relație în care nu trebuia să demonstrez nimic.
Nu îi spusesem familiei despre el.
La început am vrut să fiu sigură că relația noastră este serioasă. După aceea, am păstrat secretul pentru că descoperisem ceva important: orice lucru bun din viața mea ajungea, mai devreme sau mai târziu, să fie comparat cu realizările lui Bogdan.
Când Narcis m-a cerut în căsătorie, am hotărât pentru prima dată să nu cer părerea nimănui.
Ne-am căsătorit discret.
Nu pentru că mi-ar fi fost rușine de el.
Ci pentru că voiam ca acea alegere să fie numai a mea.
Acum, privind-o pe mama, înțelegeam de ce avusesem nevoie de acel secret.
— De ce ai făcut asta? întrebă ea, aproape șoptit.
— Pentru că m-am săturat să fiu măsurată după standardele voastre.
Mama rămase nemișcată.
— Sunt mama ta.
— Tocmai de aceea m-a durut cel mai mult.
Mi-am strâns hainele distruse la piept.
— Dacă un străin ar fi făcut asta, m-aș fi enervat. Când ai făcut-o tu, m-am întrebat de ce propria mea mamă simte nevoia să mă facă să mă simt mică.
Narcis îmi luă geanta.
— Hai acasă.
De data aceasta, mama nu ne mai opri.
Am ieșit fără să mă uit în urmă.
Abia după ce am urcat în mașină am început să plâng.
Narcis nu a încercat să mă consoleze cu fraze goale. Nu mi-a spus că trebuie să-mi iert familia pentru că „sângele apă nu se face”.
A stat pur și simplu lângă mine.
După câteva minute, m-a întrebat:
— Vrei să mergi mâine la nunta lui Bogdan?
Nu știam ce să răspund.
— Nu sunt sigură.
— Atunci nu decide acum.
M-am uitat spre el.
— Și dacă nu merg?
— Este alegerea ta.
— Dar dacă merg?
— Tot alegerea ta este.
Am zâmbit printre lacrimi.
Asta era diferența dintre el și restul oamenilor din viața mea.
Narcis nu voia să decidă pentru mine.
Voiam să fiu lângă el tocmai pentru că mă lăsa să fiu eu.
În acea seară mi-am cumpărat o rochie nouă.
Verde-smarald.
Nu era extravagantă și nici nu costa o avere. Pur și simplu îmi plăcea.
Pentru prima dată, am ales o haină fără să mă întreb dacă mama ar aproba-o.
A doua zi dimineață, telefonul meu a început să sune.
Mama.
Prima dată.
A doua oară.
A treia.
Am lăsat telefonul deoparte.
Când a sunat pentru a opta oară, pe ecran a apărut numele lui Bogdan.
Am răspuns.
— Ana, vreau să te rog ceva.
— Ce?
A ezitat.
— Vino la nuntă.
Am tăcut.
— Nu te sun pentru mama, continuă el. Te sun pentru mine.
Apoi spuse ceva ce nu mă așteptasem niciodată să aud de la el.
— Știu că am profitat de faptul că eram favoritul familiei. Știu că am lăsat-o pe mama să ne compare și nu am încercat să te opresc. Am greșit.
Pentru prima dată, Bogdan nu se ascundea în spatele glumelor.
— Ești sora mea, Ana. Și vreau să fii acolo.
Am închis ochii.
Trecutul nu dispăruse.
Dar poate că oamenii puteau, uneori, să recunoască faptul că greșiseră.
— Bine. Vin.
Deznodământ
În ziua nunții, am intrat în sala festivă alături de Narcis.
Câteva capete s-au întors imediat spre noi.
Au început șoaptele.
De data aceasta, însă, nu am mai simțit nevoia să mă ascund.
Mama stătea lângă masa familiei.
Când m-a văzut, privirea i-a coborât pentru o clipă spre rochia mea verde.
Am așteptat aproape instinctiv să aud o critică.
Nu a venit.
— Îți stă foarte bine, Ana, spuse ea.
— Mulțumesc.
Apoi mama se întoarse spre Narcis.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat ieri.
Narcis nu a răspuns imediat.
— Cred că Ana este persoana căreia trebuie să-i spuneți asta.
Mama mă privi.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
— Îmi pare rău, Ana.
Am rămas tăcută.
— Am crezut că, dacă te critic mereu, te voi face mai puternică. Am crezut că te împing să demonstrezi că poți mai mult.
Vocea îi tremura.
— Dar, de fapt, te-am făcut să crezi că nu ești niciodată suficientă.
Era prima dată când o auzeam recunoscând asta.
— Nu este vorba doar despre rochie, mamă.
— Știu.
— Au fost ani întregi.
Mama și-a coborât privirea.
— Știu.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am șters douăzeci și șase de ani de durere în câteva minute.
Dar conversația aceea a fost primul pas.
Mai târziu, mătușa Cornelia veni la masa noastră.
Avea același zâmbet forțat.
— Ana, dacă ne-ai fi spus că te-ai măritat cu un om ca Narcis, probabil am fi fost mai atenți cu tine.
Am privit-o calm.
— Asta nu este o scuză.
Zâmbetul ei dispăru.
— N-am vrut să spun…
— Știu ce ai vrut să spui.
Am lăsat câteva secunde de tăcere.
— Dar tocmai asta este problema. Nu vreau să fiu respectată pentru cine este soțul meu. Vreau să fiu respectată pentru cine sunt eu.
Cornelia nu a mai continuat.
Narcis îmi zâmbi.
— Ai văzut?
— Ce?
— Nu ai avut nevoie să spun eu nimic.
Am râs încet.
— Poate că încep să învăț.
— Nu începi, Ana. Ai făcut-o deja.
În seara aceea am înțeles ceva ce nu reușisem să văd ani întregi.
Narcis nu venise în viața mea ca să mă salveze de familia mea.
Nu avea nevoie să-mi cumpere haine, să-mi ofere bani sau să le demonstreze tuturor cât valorez.
El îmi oferise ceva mai greu de găsit: libertatea de a lua singură decizii.
În lunile care au urmat, relația mea cu mama s-a schimbat încet.
Au existat zile în care ne-am înțeles și zile în care ne-am certat.
Dar, pentru prima dată, când depășea o limită, îi spuneam.
Iar dacă nu mă asculta, mă retrăgeam.
Nu ca să o pedepsesc.
Ci ca să mă protejez.
Hainele pe care mi le tăiase nu le-am aruncat.
Le-am pus într-o cutie și le-am păstrat o vreme.
Nu pentru a retrăi acea seară, ci pentru a-mi aminti de momentul în care am învățat să spun „ajunge”.
Într-o zi, mama m-a întrebat de ce mai țin acea cutie.
I-am răspuns simplu:
— Pentru că îmi amintește că, înainte să mă respecte ceilalți, a trebuit să învăț eu să mă respect.
Mama nu a spus nimic.
Doar a încuviințat încet.
Și atunci am înțeles că unele răni nu dispar când cineva își cere scuze; se vindecă atunci când nu mai permiți nimănui să le deschidă din nou.
De aceea, în ziua în care am închis cutia și am pus-o în pod, n-am simțit tristețe, ci liniște: nu mai aveam nevoie de acele haine ca să-mi amintesc cât valorez.