Partea a 2-a – Adevărul pe care nimeni nu îl mai putea ascunde
Ofelia a rămas cu privirea pierdută în ochii bătrânei.
Nu înțelegea de ce Maria tremura atât de tare și nici de ce, dintr-odată, Doina părea speriată.
— Ce vrei să-mi spui? întrebă Ofelia.
Maria își strânse degetele una peste alta.
— Un adevăr pe care ar fi trebuit să-l afli cu mult timp în urmă.
Un fior îi trecu Ofeliei prin tot corpul.
— Spune-mi.
Maria făcu un pas înainte.
— Femeia despre care ai crezut toată viața că te-a abandonat… sunt eu.
Ofelia amuți.
— Nu…
— Eu te-am născut, Ofelia.
Din spatele lor se auzi un zgomot puternic.
Telefonul Doinei căzuse pe podea.
Ofelia se întoarse spre ea.
Soacra ei nu mai părea deloc sigură pe sine.
— Mama mea a murit când eram copil, șopti Ofelia.
Maria își plecă ochii.
— Asta ți s-a spus. Dar adevărul este altul.
Inspectorii care veniseră să verifice situația din locuință și-au dat seama că discuția nu mai avea legătură cu motivul pentru care fuseseră chemați. După ce au constatat că Mara era în siguranță și că nu exista niciun pericol imediat pentru copil, au plecat.
Ușa s-a închis.
În casă au rămas doar Ofelia, Mara, Maria și Doina.
Ofelia se așeză încet.
— Vreau să știu tot.
Maria își șterse lacrimile.
— Aveam doar nouăsprezece ani când te-am născut. Nu aveam bani și nici pe cineva care să mă ajute. Tatăl tău dispăruse înainte să vii pe lume.
Făcu o pauză.
— Am încercat să te cresc singură, dar nu reușeam să-ți ofer nici măcar lucrurile de bază.
— Și m-ai dat altcuiva?
— Te-am lăsat unei familii care putea să aibă grijă de tine. Erau doi oameni care își doreau un copil și mi-au promis că te vor iubi.
Ofelia simțea că întreaga ei copilărie se descompunea și se reconstruia în același timp.
Părinții pe care îi iubise nu fuseseră părinții ei biologici.
Dar fuseseră oamenii care o crescuseră.
O iubiseră.
O protejaseră.
Fuseseră acolo.
— De ce ai venit tocmai acum?
Maria clătină din cap.
— Nu am venit acum ca să te găsesc.
Deschise geanta veche și scoase un plic îngălbenit.
— Te-am căutat cu mulți ani în urmă. Când am aflat unde locuiești, am venit de câteva ori prin apropiere.
Ofelia o privi uimită.
— Tu erai femeia pe care o vedeam mereu pe stradă?
Maria zâmbi trist.
— Da.
Ofelia își aminti.
Femeia cu mâinile ocupate de fire colorate.
Bătrâna care îi făcea Marei jucării.
Femeia care o privea uneori cu o tandrețe pe care Ofelia nu o înțelegea.
Iepurașul alb.
Zâmbetele.
Întâlnirile aparent întâmplătoare.
Nimic nu fusese întâmplător.
— De ce nu mi-ai spus cine ești?
Maria strânse plicul.
— Pentru că mi-a fost frică.
— De ce?
— Mi-a fost teamă că mă vei urî. Și, sincer, nu aveam dreptul să apar după atâția ani și să-ți cer să-mi faci loc în viața ta.
Îi întinse plicul.
— Am scris aceste scrisori pentru tine. În fiecare an îți scriam câte una. Dar niciodată nu am avut curajul să le trimit.
Ofelia îl luă.
Apoi se întoarse brusc spre Doina.
— Tu știai?
Doina nu răspunse.
— Nu mă minți.
Soacra ei își strânse brațele la piept.
— Soțul tău aflase înainte să moară.
Ofelia încremeni.
— Știa?
Maria interveni:
— A aflat cu aproape un an înainte să moară.
— Și de ce nu mi-a spus?
— Pentru că îi era teamă să nu te rănească. Știa cât de mult ți-ai iubit părinții.
Ofelia își îndreptă privirea spre Doina.
— Și tu?
Tăcerea ei fu suficientă.
— Ai găsit documentele printre lucrurile lui.
Doina oftă.
— Da.
— Și ai păstrat secretul.
— Nu voiam să creez și mai multă dezordine.
Ofelia izbucni:
— Dar să mă acuzi că nu sunt o mamă bună nu a fost dezordine?
Doina ridică vocea.
— Eu încerc să-mi protejez nepoata!
— De cine? De Maria?
— De toate schimbările astea! De oamenii pe care îi aduci în viața ei!
Ofelia o privi fix.
— Maria nu este un pericol pentru Mara. Este bunica ei.
Doina rămase fără replică.
— Și casa asta nu este doar a fiului tău, continuă Ofelia. Am cumpărat-o împreună. După moartea lui, partea lui a ajuns la mine conform actelor.
Doina își ridică bărbia.
— Instanța va decide.
Și așa a început un nou capitol al conflictului.
Deznodământ
Procesul s-a deschis câteva săptămâni mai târziu.
Doina era convinsă că va putea demonstra că locuința îi aparținea în mare parte fiului ei și că Ofelia nu avea dreptul să decidă singură cine intră în casă.
Dar actele nu spuneau povestea pe care o construise ea.
Contractele, plățile și documentele de succesiune erau clare.
Nici sesizarea făcută în privința Marei nu a avut rezultatul pe care îl sperase.
Evaluarea a arătat că fetița era îngrijită, locuința era corespunzătoare, iar Maria nu reprezenta un pericol.
Doina nu a primit casa.
Dar, pentru Ofelia, aceea nu a fost cea mai importantă victorie.
Adevărata schimbare a venit într-o seară liniștită, câteva luni mai târziu.
Mara dormea în camera ei.
În bucătărie, Maria croșeta un nou iepuraș.
Ofelia stătea în fața ei cu plicul pe care îl primise în ziua în care aflase adevărul.
Citise fiecare scrisoare.
Unele fuseseră scrise de ziua ei.
Altele în perioada sărbătorilor.
Maria îi povestise despre lucruri simple: despre vreme, despre florile din balcon, despre o prăjitură pe care o făcuse și despre cum își imagina că ar fi fost dacă Ofelia ar fi fost lângă ea.
Niciuna dintre scrisori nu îi cerea iertare.
Niciuna nu îi spunea că trebuie să uite trecutul.
În ultima, Maria scrisese:
„Dacă într-o zi drumurile noastre se vor întâlni, nu îți cer să mă numești mamă. Îmi doresc doar să-mi dai voie să te cunosc.”
Ofelia își șterse ochii.
— De ce nu mi-ai spus cine ești atunci când ai intrat prima dată în casa asta?
Maria puse croșeta jos.
— Pentru că atunci m-ai primit fără să știi cine sunt.
— Și?
— Pentru prima dată, am simțit că faci ceva pentru mine fără să-ți cer nimic. Nu voiam să distrug acel moment spunându-ți că sunt mama ta.
Ofelia privi mult timp femeia din fața ei.
— Nu știu cum să mă port cu tine.
Maria zâmbi.
— Nu trebuie să te grăbești.
— Și nu știu dacă pot să uit.
— Nici eu nu vreau să uiți.
Ofelia își coborî privirea.
— Sunt furioasă.
— Știu.
— Pentru toți anii pe care nu i-am avut împreună.
Maria începu să plângă.
— Și eu sunt furioasă pe mine.
Ofelia întinse mâna peste masă.
— Dar sunt și fericită că te-am găsit.
Maria îi strânse degetele.
Nu au reparat totul în acea seară.
Nu aveau cum.
Anii pierduți nu se întorceau.
Dar au făcut primul pas.
Doina a continuat să-și vadă nepoata, însă numai în limitele stabilite de Ofelia.
Încrederea nu s-a întors imediat.
Unele răni au nevoie de timp.
Maria, în schimb, a rămas în casa lor.
Nu ca ajutor.
Nu pentru că avea nevoie de bani.
Și nici pentru că Ofelia avea nevoie de cineva care să aibă grijă de Mara.
A rămas pentru că, după o viață întreagă de absență, ea și fiica ei începeau, în sfârșit, să se cunoască.
Au urmat luni cu multe conversații.
Au existat și momente incomode.
Ofelia a pus întrebări la care Maria a trebuit să răspundă.
Uneori au plâns.
Alteori au râs.
Dar, încet, distanța dintre ele s-a micșorat.
Într-o dimineață, Ofelia se pregătea să plece la serviciu.
— Mara, grăbește-te! O să întârziem!
Fetița apăru din cameră ținând iepurașul alb în brațe.
— Vin!
În bucătărie, Maria pregătea micul dejun.
Ofelia își luă geanta și se îndreptă spre ușă.
Apoi se întoarse.
— Mamă, eu plec. Ne vedem diseară.
Se opri.
Maria rămase nemișcată.
Ofelia își dădu seama abia atunci ce spusese.
Se uitară una la alta.
Ochii Mariei se umplură de lacrimi.
Ofelia zâmbi.
— Da. Ți-am spus „mamă”.
Maria își duse mâna la gură, incapabilă să răspundă.
Nu era nevoie de niciun discurs.
Pentru prima dată, cuvântul acela nu mai vorbea despre trecut.
Vorbea despre o relație care abia începea.
Iar Ofelia înțelesese că uneori viața nu poate înapoia anii pe care i-ai pierdut, dar îți poate oferi ceva la fel de prețios: curajul de a nu mai lăsa următoarea zi să treacă fără să spui celor dragi ceea ce simți.