— Răspunde… haide, răspunde…
Telefonul sună de câteva ori.
— Alo?
Vocea Anei era calmă.
— Ana, sunt eu. Daniel.
La celălalt capăt se lăsă o tăcere.
— Ce doriți?
Daniel privi spre bărbatul în costum.
— Aș vrea să vii înapoi la benzinărie. Trebuie să discutăm.
— Nu mai lucrez acolo.
— Știu. Dar…
— Și nu vreau să mă întorc.
Bărbatul în costum îi făcu semn lui Daniel să-i dea telefonul.
— Ana, mă numesc Victor.
— Cine sunteți?
Victor îl privi pe Petre, apoi zâmbi.
— Fiul domnului Petre.
Ana tăcu.
— Tatăl meu mi-a povestit ce ai făcut aseară.
— Nu a fost mare lucru.
— Pentru tine poate nu. Pentru el a fost.
Petre făcu un pas înainte.
— Ana…
Fata recunoscu imediat vocea.
— Domnule Petre?
— Ți-am spus că nu voi uita.
Ana zâmbi fără să știe ce să răspundă.
Victor continuă:
— Tatăl meu nu mi-a cerut niciodată nimic. Nici măcar când i-a fost greu. Dar azi-dimineață m-a sunat și mi-a spus că trebuie să mă duc cu el la o benzinărie.
— De ce?
Victor se uită către Daniel.
— Pentru că voia să-mi arate că încă există oameni care nu măsoară valoarea unui om în bani.
Daniel își plecă privirea.
Victor continuă:
— Tatăl meu a fost mecanic aproape cincizeci de ani. A reparat mașini pentru oameni care uneori nu aveau bani nici pentru pâine. Iar Trabantul acela l-a cumpărat cu primul lui salariu.
Petre zâmbi.
— Nu l-am vândut niciodată.
Victor râse încet.
— Știu.
Apoi își schimbă tonul.
— Dar există ceva ce tatăl meu nu v-a spus.
Daniel ridică privirea.
— Ce?
Victor scoase din servietă un dosar subțire.
— Eu dețin compania care administrează această stație.
În benzinărie se făcu liniște.
Daniel rămase nemișcat.
— Nu se poate…
Victor deschise dosarul și puse câteva documente pe tejghea.
— Se poate.
Daniel se uită la acte, apoi la Petre.
Bătrânul își ridică încet căciula.
— Eu i-am spus fiului meu să nu ia nicio decizie înainte să vadă cu ochii lui ce s-a întâmplat.
Victor aprobă.
— Și am văzut.
Se întoarse spre Silvia și Corina.
— Am văzut înregistrările.
Cele două femei își plecară privirea.
— Nu vreau să vă pedepsesc pentru că ați râs, continuă Victor. Dar vreau să înțelegeți ceva. Uneori, omul de care râzi la pompă poate fi omul care îți schimbă viața.
Apoi se întoarse spre Daniel.
— Iar dumneavoastră ați concediat un angajat pentru că a făcut ceea ce orice om decent ar fi făcut.
Daniel încercă să se apere.
— Eu am reguli…
— Regulile sunt importante. Dar o companie fără oameni cu suflet nu valorează nimic.
Victor închise dosarul.
— De astăzi, dumneavoastră nu mai conduceți această stație.
Daniel păli.
— Mă concediați?
Victor îl privi câteva secunde.
— Nu. Vă ofer exact aceeași lecție pe care i-ați oferit-o Anei.
Petre interveni:
— Victor…
Fiul lui se opri.
Bătrânul se uită spre Daniel.
— Nu vreau să-și piardă omul slujba din cauza mea.
Daniel îl privi uluit.
Petre continuă:
— Dar vreau să o chemi pe Ana și să-i ceri scuze.
Daniel înghiți în sec.
— O voi face.
Victor îi întinse telefonul.
— Atunci fă-o acum.
Daniel formă din nou numărul.
De data aceasta, Ana răspunse aproape imediat.
— Da?
Daniel trase aer în piept.
— Ana… îmi pare rău.
Tăcere.
— Pentru ce?
Daniel închise ochii.
— Pentru că te-am concediat. Pentru că am râs de situație. Și pentru că am uitat că înainte de a fi angajați și clienți, suntem oameni.
Ana nu răspunse.
Petre îi făcu semn lui Victor.
— Spune-i și ce ai în mână.
Daniel se uită spre documente.
— Compania îți oferă postul înapoi.
— Nu vreau să mă întorc.
Daniel rămase fără replică.
Atunci Victor zâmbi.
— Ana, nu te sun ca să te conving să te întorci la vechiul tău loc de muncă.
— Atunci?
— Vreau să-ți ofer un post în echipa noastră de relații cu clienții. Nu pentru cei douăzeci de lei. Ci pentru felul în care ai ales să te porți când nimeni nu te obliga.
Ana rămase tăcută.
Petre se apropie de telefon.
— Și, dacă accepți, vreau să fii prima persoană căreia îi voi spune când mai rămân fără portofel.
Ana izbucni în râs.
— Bine, domnule Petre. Dar data viitoare vă verific buzunarele înainte să porniți la drum.
Toți izbucniră în râs.
Chiar și Daniel zâmbi amar.
Petre se uită la Trabantul lui parcat în fața benzinăriei.
— Știi, Victor? Pentru douăzeci de lei am ajuns să primesc ceva mult mai valoros.
— Ce?
Bătrânul privi spre telefon.
— Dovada că bunătatea încă mai există.
Victor îi puse mâna pe umăr.
Iar înainte să plece, Petre intră încă o dată în benzinărie.
Se opri lângă tejghea și scoase din buzunar un plic.
Îl întinse lui Daniel.
— Ce este?
— Douăzeci de lei.
Daniel se uită nedumerit.
— De ce?
Petre zâmbi.
— Datoria mea.
Daniel clătină din cap.
— Nu trebuie.
— Știu.
Bătrânul se îndreptă spre ușă.
— Dar uneori trebuie să returnezi banii ca să nu uiți niciodată cât au valorat.
Apoi ieși.
Trabantul crem porni încet și dispăru pe șosea.
Daniel rămase privind prin geam.
Pe tejghea, lângă casa de marcat, plicul cu cei douăzeci de lei rămase neatins.
Iar în acea dimineață, pentru prima dată după mulți ani, Daniel a înțeles ceva ce niciun raport financiar nu-l învățase:
O afacere poate pierde douăzeci de lei și să supraviețuiască.
Dar când pierde omenia, poate pierde mult mai mult.