Partea 2 – Secretul ascuns în actele casei

Mama a deschis mapa pe capota mașinii.

Primul document era vechi de aproape zece ani.

— Citește aici.

Am urmărit rândurile și am simțit cum îmi tremură mâinile.

Era un act notarial.

Tata trecuse o parte din drepturile asupra casei pe numele meu când împlinisem 18 ani.

— De ce nu mi-ai spus niciodată?

Mama m-a privit cu tristețe.

— Pentru că tatăl tău voia să-ți spună el. Avea actele pregătite de mult.

Am continuat să citesc.

Nu era vorba doar despre o parte din casă.

Tata stabilise ca eu să am drept de proprietate asupra unei cote importante din imobil, iar orice vânzare sau schimbare majoră a drepturilor asupra proprietății necesita acordul meu.

Corina nu știa.

Dar mai exista ceva.

Mama a scos un al doilea document.

— Acesta este și mai important.

Era un testament întocmit cu câțiva ani înainte.

Tata lăsa partea sa din proprietate Dianei.

Lui Corina îi revenea un drept de folosință limitat, dar nu putea dispune singură de întreaga casă.

Am ridicat privirea.

— Deci nu putea să mă dea afară?

— Nu în felul în care a făcut-o.

Mama a pus documentele înapoi în mapă.

— Și tocmai de aceea nu vreau să faci nimic fără avocat.

Am intrat împreună în casă.

Corina a apărut pe hol, furioasă.

— Ce faceți aici?

Mama a ridicat mapa.

— Cred că avem de discutat.

Corina a privit documentele.

Când a văzut actul notarial, fața i s-a schimbat.

— De unde le aveți?

— De la Sorin.

— Nu este posibil.

— Ba da.

Marius și Larisa au coborât și ei.

Pentru prima dată, niciunul nu mai zâmbea.

Mama i-a explicat Corinei că nu avea dreptul să mă excludă din proprietate și că toate lucrurile mele trebuiau readuse în casă.

Corina a început să susțină că tata îi promisese că locuința va rămâne a ei.

Mama a rămas calmă.

— Poate că ți-a spus multe lucruri. Dar actele spun altceva.

Atunci Corina a făcut ceva neașteptat.

A început să plângă.

— Nu am vrut să o rănesc.

M-am uitat la ea.

— M-ai dat afară la o zi după ce mi-am îngropat tatăl.

A coborât privirea.

— Mi-a fost teamă.

— De ce?

A răspuns după câteva secunde:

— Că după moartea lui, totul se va schimba.

Atunci am înțeles că nu fusese doar cruzime.

Fusese și frică.

Dar asta nu-i ștergea fapta.

Am luat fotografia cu tata din cutie.

Am ținut-o strâns la piept.

Nu voiam răzbunare.

Voiam doar ceea ce îmi spusese tata de atâtea ori:

că acel loc era și casa mea.

În următoarele săptămâni, actele au fost verificate de un avocat, iar drepturile mele asupra proprietății au fost confirmate.

Corina a fost nevoită să accepte situația.

Marius și Larisa au încetat să mai vorbească despre casă ca și cum le-ar fi aparținut deja.

Eu m-am întors în camera mea.

Pe birou am pus fotografia cu tata.

Mama a rămas câteva zile cu mine.

Într-o seară, am găsit într-un sertar o scrisoare pe care tata o scrisese cu câteva luni înainte să moară.

Era adresată mie.

„Diana,

Dacă citești această scrisoare, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Vreau să știi un singur lucru: indiferent ce îți va spune cineva, să nu lași niciodată pe nimeni să te facă să crezi că nu ai un loc în casa ta.

Am făcut actele pentru că știu cât de mult înseamnă acest loc pentru tine.

Nu pentru pereți.

Ci pentru toate amintirile noastre.

Iar dacă într-o zi cineva încearcă să te alunge, să-ți amintești că eu nu te-am considerat niciodată un copil care trebuia să plece.

Ai fost și vei rămâne acasă.”

Am citit scrisoarea de mai multe ori.

Și atunci am plâns din nou.

Dar nu mai erau lacrimile de la poartă.

Erau lacrimi pentru că, în sfârșit, înțelegeam că tata se gândise la mine chiar și atunci când eu nu știam.

Corina crezuse că moartea lui Sorin însemna că Diana nu mai avea pe nimeni care să o apere.

Nu știa că, înainte să plece, tata avusese grijă să nu mă lase niciodată fără un loc al meu.

Iar cea mai mare lecție pe care am învățat-o a fost că uneori oamenii îți pot închide o ușă în față, dar asta nu înseamnă că au și dreptul să decidă unde îți este casa.