Piciorul lui s-a încordat sub mine, ca un reflex care n-ar fi trebuit să existe.
M-am tras înapoi atât de brusc încât aproape am căzut pe spate, sprijinindu-mă în coate și uitându-mă la el ca și cum realitatea tocmai se fisurase.
„Edi… ai mișcat.”
Nu a răspuns. Respira doar lent, măsurat, de parcă își calcula fiecare secundă în care trebuia să spună ceva sau să tacă. Dar eu nu mai aveam răbdare.
„Ți-am simțit piciorul… s-a mișcat”, am repetat, incapabilă să procesez complet.
Privirea lui s-a întors spre mine. Nu mai era aceeași distanță rece de dinainte. Era ceva complicat acolo: teamă, tensiune, oboseală adunată în timp.
„Lidia… ascultă-mă,” a spus în cele din urmă.
„De când poți să mergi?” am întrebat, iar vocea mi-a tremurat fără să vreau.
A închis ochii o clipă, ca și cum răspunsul îl apăsa.
„De câteva luni.”
Camera a devenit brusc prea mică. Am simțit cum aerul se îngreunează, cum tot ce știam până atunci se rearanjează dureros. M-am ridicat încet, încă în genunchi, încercând să înțeleg unde se rupe firul realității.
„De ce ai ascuns asta? De ce ai lăsat pe toată lumea să creadă că nu te poți ridica?”
A tăcut o clipă. Apoi s-a sprijinit cu mâinile de podea, fără să se ridice complet, de parcă încă ezita între două lumi.
„Pentru că a fost mai sigur așa”, a spus încet.
„Pentru cine?” am întrebat imediat, mai aspru decât intenționasem.
A inspirat adânc.
„Pentru mine. Și pentru ce se aștepta familia să vadă.”
Un gol mi s-a format în stomac.
„Deci ai jucat un rol?”
Nu a contrazis.
Tăcerea lui a fost răspunsul cel mai greu.
M-am ridicat complet, ștergându-mi palmele de rochia albă, deja mototolită. Îl priveam și simțeam cum furia și dezamăgirea se amestecă fără ordine.
„Edi, spune-mi adevărul complet.”
A ridicat ochii spre mine, iar în privirea lui era ceva aproape uman, fragil.
„Nu sunt omul pe care îl crezi,” a spus. „Și nici nu am vrut vreodată să te pun în situația asta.”
„Și totuși ai făcut-o,” am răspuns.
A dat ușor din cap.
„A fost un aranjament. Familia mea și a ta… toți au avut de câștigat ceva. Eu trebuia doar să… nu stric imaginea.”
Cuvântul „aranjament” m-a lovit mai tare decât mă așteptam.
„Deci eu eram parte din imaginea asta.”
Nu a negat. Și asta a spus tot.
Am simțit lacrimile urcând, dar le-am oprit înainte să ajungă la suprafață.
„De câte ori ai vrut să-mi spui?” am șoptit.
A ezitat. Privirea i s-a coborât.
„De multe ori. Dar de fiecare dată… când te vedeam… nu mai puteam.”
„Nu mai puteai ce?” am întrebat.
„Să stric ceea ce începea să devină real.”
Am tăcut. Pentru prima dată, vocea lui nu suna ca o scuză, ci ca o confuzie sinceră. Și tocmai asta făcea totul mai complicat.
„Ridică-te,” am spus brusc.
A ridicat privirea, surprins. „Acum?”
„Ridică-te, Edi.”
A făcut o pauză scurtă, apoi s-a sprijinit de podea și s-a ridicat încet. Greoi la început, dar complet.
A rămas în fața mea, în picioare.
Pentru o secundă, nu am spus nimic. Doar l-am privit.
„Asta ești tu,” am spus în cele din urmă.
„Da,” a răspuns încet. „Dar nu știam dacă e sigur să vezi asta.”
„Nu e vorba de siguranță,” am spus. „E vorba de adevăr.”
A înclinat ușor capul, acceptând.
Între noi nu mai era liniște comodă. Era ceva fragil, tensionat, ca un fir întins la limită.
„Dacă vrem să continuăm asta,” am spus, „nu mai există minciuni.”
M-a privit lung.
„Atunci începem corect,” a răspuns.
Am inspirat adânc.
„De la zero.”
Și în clipa aceea am înțeles că unele adevăruri dor mai tare decât orice minciună, dar fără ele nu poți merge mai departe.