Carmen simți un gol ciudat în stomac, ca o strângere rece care nu avea legătură cu foamea sau emoția obișnuită. Se uită la femeia din fața ei și ezită o fracțiune de secundă. Instinctul îi spunea să pună întrebări, dar ceva din privirea străină o făcea să se oprească.
— Da… răspunse ea, aproape fără voce.
Stewardesa înghiți în sec și îi strecură în palmă șervețelul mototolit.
— Nu-l deschide aici. Citește-l doar când ești complet singură. E important.
Apoi se ridică brusc, fără alte explicații, și dispăru printre pasagerii grăbiți și uniforme albastre, ca și cum nici nu fusese acolo.
Carmen rămase nemișcată câteva secunde, strângând hârtia în palmă. Era ușor umedă, ca și cum fusese ținută mult timp de cineva neliniștit.
Inima îi începu să bată mai repede, fără motiv clar. Îl căuta din priviri pe Andrei, dar el nu era încă înapoi.
Cu gesturi controlate, își deschise geanta și ascunse șervețelul înăuntru. Își spuse că îl va citi mai târziu, dacă ceva i se va părea în continuare suspect.
Dar liniștea nu a durat.
În următoarele minute, observă trei bărbați îmbrăcați în costume închise la culoare. Nu păreau să aparțină locului. Nu aveau bagaje, nu interacționau cu nimeni. Doar priveau atent, prea atent, panourile și fluxul de oameni. Unul dintre ei ținea ceva mic la ureche.
Carmen simți un val de panică urcându-i în piept.
Atunci apăru Andrei, cu două cafele în mâini. Se așeză lângă ea, dar ceva la el nu era în regulă — respirația grea, fața palidă, privirea evazivă.
— E totul bine? întrebă ea.
— Da… doar oboseală, răspunse el fără să o privească.
Carmen îl studie atent. Și atunci înțelese: amândoi ascundeau ceva.
Ea — șervețelul din geantă. El — altceva, mult mai greu.
Voia să spună totul, dar avertismentul femeii încă îi răsuna în minte: nu te urca în avion.
Se apropie puțin de el.
— Andrei… te rog, ascultă-mă.
El ridică privirea, confuz.
— Ce s-a întâmplat?
— Cred că trebuie să plecăm. Acum. Să nu ne mai urcăm în avion.
Andrei clipi, ca și cum nu înțelesese.
— De ce spui asta?
Carmen inspiră adânc.
— O stewardesă m-a avertizat să nu urc. Și bărbații aceia… nu sunt pasageri obișnuiți. Ceva nu e în regulă.
În acel moment, paharul din mâna lui Andrei căzu pe jos. Lichidul se împrăștie pe podea, iar zgomotul se pierdu în agitația terminalului.
— E prea târziu… șopti el.
Carmen încremeni.
— Cum adică?
Andrei își trecu mâna peste față, tremurând.
— Am semnat ceva… un contract. M-au grăbit, nu mi-au dat timp. Dacă nu merge proiectul, suntem datori până la distrugere. Totul depinde de asta.
— Și avionul? Ce legătură are avionul?
El o privi direct pentru prima dată, cu ochii plini de teamă.
— Dacă avionul nu ajunge… datoria dispare.
Pentru o clipă, totul se opri în mintea ei.
Carmen înțelese.
Nu era doar un zbor.
Era o capcană.
Se ridică brusc și îl apucă de mână.
— Nu contează banii. Plecăm de aici. Acum.
Andrei ezită, dar apoi o urmă. Au pornit rapid prin mulțime, fără să se mai uite înapoi.
În difuzoare se auzi o voce calmă:
„Ultima chemare pentru zborul 278. Îmbarcarea se închide.”
Carmen nu încetini.
Doar șopti, mai mult pentru ea decât pentru el:
— Prea târziu pentru îndoieli. Dar nu prea târziu pentru viață.
Și au fugit mai departe, lăsând în urmă un zbor care nu trebuia niciodată prins.