Bărbatul a lăsat capul ușor într-o parte, ca și cum greutatea întrebărilor îl apăsa din toate direcțiile.
Respirația i s-a frânt pentru o clipă.
„Nu a fost cum credeți voi… vina îmi aparține,” a spus el, cu voce joasă.
Mircea a rămas împietrit.
Elena și-a trecut degetele peste obraji, încercând să-și oprească tremurul.
„În seara aceea nu eram lucid,” a continuat el. „Am băut mai mult decât trebuia. Știam că nu am ce căuta la volan, dar m-am încăpățânat. Mă certasem cu tine, tată. M-am simțit umilit.”
Tăcerea din jur s-a făcut apăsătoare.
Mircea a închis ochii. Își amintea acea discuție: refuzul lui de a-l sprijini în planurile lui, încăpățânarea amândurora, orgoliile.
„Am vrut să dovedesc că nu am nevoie de nimeni,” a spus Andrei mai departe. „Am pornit mașina și am plecat. Pe drumul spre Snagov am pierdut controlul. Totul s-a terminat într-o clipă.”
Elena a dus mâna la gură.
„Impactul a fost violent. Mașina a luat foc. M-au scos de acolo oameni pe care nu îi cunosc. Actele s-au distrus. Fața mea… nu mai era aceeași.”
Și-a atins încet cicatricile, fără să se ferească.
„Am fost luni întregi între spitale. Operații, recuperare. Când m-am trezit, nu mai știam cine sunt. Și nimeni nu m-a mai căutat. Pentru toți, eu murisem.”
Mircea a simțit cum i se strânge pieptul.
„De ce nu v-au anunțat medicii?” a întrebat el cu voce răgușită.
„Pentru că în mașină era și Vlad,” a răspuns Andrei. „Prietenul meu. El nu a supraviețuit. Actele lui au fost găsite lângă mine. Așa au ajuns să creadă că eu sunt el.”
Elena a scos un suspin aproape mut.
„Înmormântarea s-a făcut în grabă,” a continuat el. „Sicriul a fost sigilat. Trupul meu era de nerecunoscut, așa că nu m-a văzut nimeni.”
Cuvintele au rămas suspendate în aer, grele, imposibil de înghițit.
„Când am ieșit din spital, nu aveam nimic. Nici bani, nici acte, nici memorie completă. Am ajuns pe străzi. Am dormit unde am putut. Am supraviețuit cum am știut.”
Elena plângea în tăcere, fără să-l întrerupă.
„Și acum câteva săptămâni am văzut într-un ziar o fotografie cu voi. Era vorba despre o donație la un spital.”
A zâmbit slab, aproape dureros.
„Numele vostru m-a lovit ca un șoc. Apoi au început să revină lucruri: casa, copilăria, cireșul din curte… vocea ta, mamă.”
Mircea s-a apropiat încet, ca și cum se temea că orice mișcare bruscă ar putea rupe acel moment fragil.
„De ce nu ai venit imediat la noi?” a întrebat el.
Andrei a privit în jos.
„Mi-a fost rușine,” a spus sincer. „Am crezut că v-am distrus viața. Că din cauza mea a murit Vlad. Că am adus numai durere.”
Elena a făcut un pas înainte și i-a cuprins obrajii între palme, fără ezitare.
„Ești aici,” a spus ea printre lacrimi. „Asta e tot ce contează. Restul îl reparăm împreună.”
Mircea a scos din buzunar o fotografie veche, îndoită la colțuri. Andrei la 18 ani, râzând.
A privit apoi omul din fața lui.
Și, dincolo de cicatrici, a văzut același copil.
Mircea a îngenuncheat încet.
„Și eu am greșit,” a spus el. „Te-am împins prea tare. Am uitat să te ascult. Am vrut să fii cum credeam eu că trebuie.”
Pentru prima dată, Andrei a lăsat lacrimile să curgă fără să le oprească.
În liniștea cimitirului, timpul părea că se oprește.
Un paznic s-a retras discret, lăsându-i singuri.
Mircea s-a ridicat hotărât.
„De azi nu mai trăim în trecut,” a spus el. „Suntem încă aici. Și asta înseamnă că putem reconstrui totul.”
Elena a zâmbit printre lacrimi.
„Și duminica nu mai venim aici,” a spus încet. „Duminica stăm acasă. Împreună.”
Andrei a închis ochii, respirând adânc.
Pentru prima dată după ani de rătăcire, nu mai era pierdut.
Iar locul unde credeau că se terminase totul devenise, de fapt, începutul lor din nou.