Nu semăna deloc cu scenariile negre pe care mi le făcusem în minte.
„Rodi,” a spus el cu o voce joasă, „toate femeile din tablourile astea… sunt tu.”
Am rămas fără reacție. Parcă nu puteam procesa ce auzeam.
„Nu… nu are cum,” am murmurat, dar nici eu nu mai credeam în negarea aceea.
A ridicat atent o pânză veche. În ea, o fată tânără râdea cu toată inima, cu o urmă de făină pe obraz.
„Aici erai în bucătărie, la Ploiești. Ți-ai dat seama prea târziu că ai încurcat sarea cu zahărul.”
Un nod mi s-a pus în gât.
Apoi a arătat spre alt tablou. De data asta, o femeie matură, cu privire caldă, ținând un bebeluș.
„Îl țineai pe Matei. Plângeai de fericire.”
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
„De ce ai făcut asta?” am întrebat încet.
S-a oprit și m-a privit lung. În ochii lui era ceva ce nu mai văzusem de mult — teamă.
„Pentru că mi-a fost frică.”
Am simțit cum mă strânge în piept.
„De ce?”
A tras aer adânc.
„Că o să mă uiți.”
Cuvintele lui au căzut greu între noi.
Mi-am amintit atunci de o consultație banală, pe care o uitasem complet. Medicul spusese ceva vag, o suspiciune, nimic sigur. Eu nu dădusem importanță.
El, însă, da.
„Când ai început să uiți lucruri mici… m-am speriat,” a continuat el. „Și atunci am început să te pictez. În fiecare an. Ca să nu pierd nimic din tine.”
Vocea îi tremura.
„Dacă vine ziua în care nu vei mai ști cine sunt… vreau să ai în față toată viața ta. Să vezi cine ai fost. Cât ai iubit. Cât ai însemnat.”
M-am uitat în jur.
Pe pereți nu erau niște simple tablouri.
Era viața mea, în fragmente.
Tinerețea, oboseala, bucuriile, anii care trecuseră peste mine fără să-mi dau seama.
„De asta mirosea mereu a vopsea…” am spus încet.
El a zâmbit trist.
„Și de asta puneam muzica noastră. Ca să te pictez așa cum te știu.”
M-am apropiat de el și, de data asta, nu m-am mai oprit.
I-am prins fața între palme.
„Poate o să uit multe lucruri,” i-am spus. „Dar un lucru nu o să dispară.”
S-a încordat.
„Ce?”
L-am privit drept în ochi.
„Felul în care m-ai iubit.”
Atunci s-a rupt. A început să plângă fără să se mai ascundă.
Ne-am așezat jos, în mijlocul atelierului, înconjurați de ani întregi de viață transformați în culori.
Nu am mai închis ușa acelui loc.
Am rămas acolo, cu un ceai cald între noi, iar eu l-am rugat să-mi spună povestea fiecărei imagini.
Poate memoria mea nu mai e la fel.
Dar am înțeles ceva ce nu se uită niciodată:
iubirea nu stă în amintiri perfecte, ci în lucrurile mici care se repetă o viață întreagă.
Iar în noaptea aceea, când s-a stins lumina și liniștea s-a așternut peste casă, nu mai aveam nevoie să-mi amintesc nimic — pentru că știam deja că am fost iubită până la capăt.