Telefonul s-a stins pe masă, dar liniștea rămasă în cameră părea mai grea decât orice sunet. Am rămas câteva clipe în picioare, privind spre Cristina întinsă pe canapea, cu respirația egală, ca și cum lumea ei încă nu fusese atinsă de tot ce urma să vină.
În mine însă, ceva se schimbase definitiv. Nu mai exista „poate”. Nu mai exista „mai târziu”.
Am tras pe mine haina și am ieșit în curte. Aerul rece de dimineață mi-a tăiat obrajii imediat, iar satul încă dormea, învelit în fum de sobe și tăcere. Lumina slabă a zorilor făcea totul să pară suspendat între noapte și adevăr.
Dar pentru mine, nu mai era nici o suspendare. Era momentul în care trebuia să aleg.
Mihai a ajuns repede, cu mașina de serviciu. A coborât fără grabă, dar cu privirea aceea pe care o au oamenii care știu că urmează o zi complicată.
— Simioane… mergem până la capăt, a spus el scurt.
Am dat din cap. Nu aveam energie pentru altceva.
Drumul a fost tăcut. Farurile tăiau întunericul, iar fiecare kilometru parcurs părea să pună ordine în haosul din mine. Îmi reveneau în minte momente pe care aș fi vrut să le șterg: privirea Cristinei, tăcerile ei, semnele pe care le ignorasem.
„Dacă aș fi reacționat mai devreme…”
Dar gândul nu mai avea putere. Acum conta doar ce făceam de aici înainte.
Când am ajuns, casa lor părea aceeași ca întotdeauna. Prea liniștită, prea ordonată pentru ce se ascundea în spatele pereților ei. Lumina din dormitor era aprinsă. Semn că Titus era acasă.
Mihai s-a uitat la mine o clipă.
— Legal, calm. Fără improvizații.
Am coborât din mașină fără să răspund.
Ușa a cedat după primele lovituri. Înăuntru, aerul mirosea a alcool și neglijență. Titus a apărut după câteva secunde, dezorientat, cu privirea tulbure. Când m-a văzut, s-a blocat.
Uniforma mea a schimbat complet aerul din încăpere.
— Ce vrei aici? a aruncat el, încercând să pară stăpân pe situație.
— Să o iau pe Cristina dintr-un loc în care nu mai e în siguranță, am spus.
Mihai a intervenit imediat, profesionist, citindu-i drepturile. Titus a început să vorbească repede, să se apere, să arunce explicații care nu se legau între ele. Dar vocea lui se rupea la fiecare propoziție.
Nu mai avea control.
În timp ce îi puneam cătușele, pentru prima dată l-am văzut fără masca de superioritate. Doar un om prins în consecințe.
— Nu o să rămână așa, am spus încet. Nu mai merge.
Când l-au scos spre mașină, vecinii priveau pe furiș, din spatele perdelelor. Nimeni nu ieșea. Nimeni nu spunea nimic. Dar tăcerea aceea nu mai conta.
Înapoi în casă, Cristina era tot acolo. Liniștită, fragilă, dar vie.
M-am așezat lângă ea fără să spun nimic.
Când s-a trezit, m-a privit câteva secunde, de parcă încerca să se asigure că totul e real.
— E gata? a întrebat încet.
— Da. E gata.
Și atunci a plâns. Fără frică, fără tensiune. Doar cu ușurarea unui om care a ținut în el prea mult timp.
Am strâns-o în brațe și am simțit, în sfârșit, că aerul din jurul nostru nu mai apasă.
Au urmat zile grele, dar drepte. Cristina a început să își reconstruiască viața, pas cu pas, în tăcere și cu ajutor. A învățat din nou cum e să respire fără teamă.
Iar eu am înțeles ceva simplu, dar greu de uitat: uneori, iubirea nu înseamnă să te retragi, ci să stai între cineva drag și tot ce îl poate distruge.
Și, pentru un părinte, asta nu se termină niciodată.