Radu a scos un râs scurt, mai degrabă un reflex decât o reacție reală.
— Serios? Glumești, nu?
— Nu glumesc — am spus liniștită. — Dacă tot îți place să pui etichete și măsurători, putem duce logica până la capăt.
S-a foit pe scaun, uitându-se rapid în jur. Restaurantul era plin, un zumzet de conversații și tacâmuri lovind farfuriile. Nimeni nu părea să ne acorde atenție, dar el devenise brusc conștient de fiecare privire posibilă.
Am scos din geantă o ruletă mică.
— Ridică-te — i-am spus simplu.
— Ce faci aici? — vocea i s-a schimbat.
— Doar o evaluare corectă. Așa cum ai făcut și tu.
A ezitat o secundă, apoi s-a ridicat, vizibil incomodat.
Am început cu răbdare. Nu grăbit, nu teatral. Exact cum el analizase, la ultima noastră întâlnire, fiecare detaliu al meu, fără să clipească.
— Talie… umeri… — am spus încet.
Îl simțeam încordat, din ce în ce mai iritat.
— E ridicol — a mormăit.
— Nu, e metodologia ta — am răspuns. — Standardele trebuie aplicate uniform, nu?
O femeie de la masa alăturată s-a oprit din mâncat. Un copil se uita curios în direcția noastră.
— Și sincer — am continuat — observ că nici tu nu mai ești chiar în forma „ideală” pe care o pretinzi altora.
— Ce vrei să insinuezi? — a ridicat tonul.
— Nu insinuez nimic. Observ. Burta, postura, cămașa care nu mai stă perfect… sunt doar date.
Fața i s-a înroșit.
— Tu îți bați joc de mine.
— Nu — am spus calm. — Doar îți returnez felul în care m-ai privit pe mine.
Am lăsat ruleta pe masă.
— Dar știi ce nu ai inclus în evaluarea ta? — am continuat. — Respectul. Decența. Felul în care vorbești cu un om. Astea nu se măsoară, dar la tine lipsesc complet.
S-a lăsat greu pe scaun, vizibil deranjat, și a tras paharul spre el.
— Ești exagerată. Ar trebui să fii recunoscătoare. Puține femei primesc atenția mea.
Am zâmbit ușor.
— Asta e problema ta, Radu. Crezi că atenția ta e un premiu.
Am făcut semn ospătarului și am cerut nota doar pentru mine.
— Eu plătesc ce am consumat — am spus. — Restul îți aparține.
Am pus banii pe masă și m-am ridicat.
În jur, conversațiile continuau, dar parcă mai încet. Ca și cum cineva ar fi simțit schimbarea din aer.
— Exagerezi — a spus el în urma mea.
Nu m-am întors.
Am ieșit în aerul rece al serii și am inspirat adânc. Pentru prima dată nu simțeam nevoia să explic, să repar sau să demonstrez nimic.
Am mers încet pe trotuar, lăsând orașul să treacă pe lângă mine.
Și, undeva între pași și liniște, am înțeles un lucru simplu: oamenii care te reduc la măsurători nu te-au văzut niciodată cu adevărat.