Darian a rămas nemișcat câteva secunde, înfășurând-o în brațe, simțind cum respirația îi șovăie. Nu mai era femeia vibrantă pe care o lăsase acasă. Fața ei o atrăgea, zdrențuită până la măduva oaselor, ca și cum cineva i-ar fi stors anii.
„De când?”, a întrebat el, aproape în șoaptă.
Lenuta a ezitat.
„De mult timp… de când ai ieșit mai des în oraș. La început, era doar „ajutați-mă puțin”, apoi „nu-i cheltuiți”, și apoi… a devenit normal.”
Normal.
Cuvântul l-a lovit mai tare decât orice altceva.
Și-a luat farfuria de pe masă și s-a uitat la ea. Orez fad, cafea diluată cu apă. Și-a încleștat maxilarul.
„Mănânci asta… și dau o petrecere în fața ta?”
Lenuta a ridicat din umeri.
„Nu am vrut un scandal. E mama ta… sora ta. Au spus că ești ocupată, că nu are rost să te streseze.”
Darian simți cum i se învârte capul. Cinci ani de muncă. Cinci ani de nopți nedormite. Și femeia pentru care făcuse totul trăia ca o servitoare în propria ei casă.
O luă de mână.
„Vino.”
„Unde?”
„Cu mine.”
Intrară în sufragerie. Muzica se stinse încet, iar unul câte unul, privirile se întoarseră spre ei. Lenuța se ghemui lângă el, jenată de vechiul ei halat de baie.
„Mamă”, spuse Darian calm, aproape prea calm. „Spune-mi… de ce spală soția mea oale în bucătăria veche?”
Mătușa Parashiva forță un râs.
„Haide, draga mea, exagerezi. A vrut să ajute?”
„A vrut?” Darian ridică vocea. „Cât ai plătit pentru mâncarea aia?”
Camelia interveni repede. „Nu fi așa dramatică. Casa e mare, sunt o mulțime de cheltuieli…”
„Cheltuieli?” Darian își scoase telefonul. „Am toate transferurile. Toate sumele. Unde sunt banii?”
Nimeni nu a mai vorbit.
„De azi”, a continuat el, „nu mai gestionezi nimic. Conturile sunt blocate. Mașinile sunt vândute. Casa asta… nu mai este a ta.”
„Ce vrei să spui?”, a strigat fratele său. „Suntem familie!”
Darian s-a uitat la Lenuta.
„Familia mea este aici.”
A doua zi, Lenuta s-a trezit într-un apartament mic și luminos, lângă parc. Fără servitori. Fără presiune. Doar liniște. Darian i-a gătit-o singur. Supă simplă, exact ca acasă.
„Nu vreau palate”, i-a spus ea. „Vreau respect.”
El a dat din cap.
„Și îl vei avea.”
Au urmat luni de reconstrucție. Nu a fost ușor. Darian a mers la terapie cu ea. A învățat să asculte. Să fie prezent aici și acum. Să nu mai creadă că banii rezolvă totul.
Într-o duminică, stăteau pe o bancă și mâncau covrigi calzi.
„Știi”, a spus Lenuta, zâmbind timid, „pentru prima dată… mă simt ca acasă.”
Darian i-a strâns mâna.
Palatul nu mai conta.
Ceea ce contează este bărbatul care va fi acolo pentru tine atunci când vei rămâne fără nimic.