Gândul nu mi-a mai dat pace nicio clipă.
Am lăsat bolul pe masă și m-am întors spre Ana. Tremura ușor, cu privirea în pământ, ca și cum îi era teamă și de aerul din jur.
— De când se întâmplă asta? am întrebat încet.
A tăcut o vreme, strângând materialul bluzei între degete.
— Nu e nimic… a murmurat ea.
— Ana, nu mai merge așa. Spune-mi.
Vocea mi s-a ridicat fără să vreau. Ea s-a speriat și a început să plângă în liniște, acel plâns care nu mai are putere să fie zgomotos.
— De vreo două săptămâni… a spus într-un final.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și mama?
A ezitat. Prea mult.
— Spune că eu trebuie să mănânc mai „ușor”… că tu ai nevoie de mâncare bună… că eu am născut și nu contează atât.
Am închis ochii o secundă.
— Și banii?
— Sunt pentru casă… pentru copil… a șoptit ea.
Fără să mai spun nimic, m-am dus la frigider.
Am deschis ușa brusc.
Pe raftul de sus — mâncare proaspătă, bine aranjată.
Pe cel de jos — o oală veche, acoperită.
Am ridicat capacul.
Același conținut ca în bol.
Am închis încet.
Când m-am întors, mama tocmai intra pe ușă, ca și cum nimic nu era în neregulă.
— Ai venit mai devreme, a spus ea calm.
Am lăsat bolul pe masă, în fața ei.
— Ce e asta?
S-a uitat și a ridicat din umeri.
— Mâncare. Nu se aruncă.
— E stricată.
— Exagerezi. Pe vremuri mâncam și mai rău.
Ana stătea în spatele meu, tăcută.
Și atunci am înțeles că nu era despre mâncare.
Era despre cum cineva decidea cine merită și cine nu.
Am inspirat adânc.
— Ajunge.
Mama a clipit surprinsă.
— Cum adică ajunge?
— Înseamnă că nu mai stai aici.
— Eu? Din casa mea?
— Din casa mea, am corectat.
A început să ridice vocea, să spună că sunt nerecunoscător, că m-a crescut, că nu știu ce fac.
Nu am mai ascultat.
Am luat o geantă și am pus-o lângă ușă.
— Ai o oră.
A plecat trântind ușa.
Casa a rămas tăcută.
M-am întors spre Ana.
Era încă speriată, dar mai liniștită.
M-am așezat lângă ea.
— De azi, nimeni nu te mai tratează așa.
A dat din cap încet, cu ochii umezi.
În seara aceea am curățat tot frigiderul și am aruncat ce nu era bun.
Am gătit împreună, simplu, fără grabă.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai era tensiune în aer.
Era doar liniște adevărată.