În timp ce ceasul din bucătărie bătea miezul nopții, un vânt rece a suflat prin curte, mișcând ușor draperiile. Oamenii de pe verandă au tăcut. A fost o clipă scurtă, dar toată lumea a simțit-o.
Ana s-a ridicat, tresărind, și s-a îndreptat spre cameră. „Cămila mică, vino, te rog, vino să dormi puțin”, a spus ea încet, dar fata nu s-a mișcat.
Stătea cu fruntea lipită de marginea sicriului, ca și cum ar fi încercat să asculte.
Deodată, o lacrimă i-a curs pe obraz, prima din întreaga priveghi. Apoi a spus, aproape în șoaptă: „Tati, ți-am adus mașinuța ta albastră… ca să nu fii singură.”
A scos o mică jucărie din buzunar și a pus-o lângă mâinile împreunate ale tatălui ei.
Ana s-a apropiat, ochii umplându-se de lacrimi. El voia să o ia în brațe, dar chiar atunci s-a auzit un sunet ușor, ca un oftat adânc. Toți cei din cameră s-au întors spre sicriu.
Pentru o clipă, nimeni nu a respirat. Părea că aerul s-a oprit.
„E o schiță”, a spus cineva repede, dar nimeni nu părea convins. Camelia, însă, zâmbea.
„A spus că mă iubește”, a spus ea încet, ridicând privirea.
Ana s-a prăbușit în genunchi, plângând. Bunica Lucia, tremurând, s-a închinat. Nimeni nu îndrăznea să vorbească.
După câteva minute, Camelia s-a ridicat. Ochii ei, odinioară triști, acum păreau calmi, ca și cum o povară ar fi fost ridicată.
S-a dus la mama ei și i-a șoptit: „Putem merge acasă acum. Doarme.”
Dimineața, la înmormântare, oamenii încă vorbeau despre cele întâmplate. Unii spuneau că fata visase cu ochii deschiși, alții că sufletul tatălui ei venise să o aline.
Dar Ana știa altceva. În noaptea aceea, în timp ce Camelia zăcea în sicriu, a văzut clar – o lumină slabă, ca o strălucire caldă, care învăluia trupul bărbatului.
Nu a spus nimănui. A ținut totul pentru ea. Pur și simplu a luat mâna fiicei sale și s-a îndreptat, pas cu pas, spre un nou început.
De atunci, în fiecare duminică, Camelia merge la cimitir într-o mașină mică, albastră. O parchează pe piatra rece, se așază și vorbește cu tatăl ei ca și cum acesta ar fi acolo.
Și uneori vântul bate ușor, mișcând iarba, iar ea zâmbește. „Știu că mă auzi, tată”, spune ea încet.
Iar pentru Ana, acel zâmbet este un semn că, oricât de dureroasă ar fi pierderea, dragostea nu moare niciodată. Pur și simplu se transformă în ceva ce nu putem vedea, dar simți în fiecare clipă.