Ar fi trebuit să resping imediat ideea de a primi sprijin de la un necunoscut cu bani și influență, apărut exact în mijlocul prăbușirii mele.
Totuși, el a rostit ceva ce m-a făcut să rămân pe loc.
A spus că știe cum arată o umilire publică asupra unui copil și că acel tip de durere nu se uită niciodată.
Apoi, aproape firesc, a menționat că îi văzuse pe băieții mei cu o zi înainte, în curtea blocului, și că i se păruseră „ca niște mici regi care nu știu încă ce sunt”.
În clipa aceea, imaginea unui om arogant și rece s-a estompat.
În fața mea nu mai era doar un om extrem de bogat, ci cineva care părea să înțeleagă exact cât de fragilă devenise situația mea.
A intrat cu mine în apartament fără să ezite.
A ascultat tot ce aveam de spus, fără să mă întrerupă.
Apoi mi-a confirmat ceea ce, într-un fel dureros, simțisem deja de mult, dar nu avusesem niciodată dovada clară.
Și după acea confirmare, a făcut o propunere atât de neașteptată încât părea desprinsă din altă realitate.
Mi-a spus că Marcel își dorea ca eu să ies din această poveste umilită, micșorată, ștearsă.
Iar el intenționa să se asigure că voi intra în ochii tuturor într-un mod pe care nimeni nu avea să-l poată uita sau ignora.