Golul din acea casă nu era doar lipsa lucrurilor, ci dovada că cineva luase tot, fără milă.
Pașii lor răsunau prea tare pe podeaua rece. Nu exista mobilă, nici lumină, doar pereți murdari și o pătură aruncată într-un colț.
— Mamă…? a șoptit Maria.
Un sunet slab le-a răspuns.
Radu a intrat primul. Femeia era prăbușită pe jos, sprijinită de perete, abia respirând. Slăbită, aproape fără putere.
Priveliștea l-a oprit pentru o clipă.
— Cine a făcut asta? a întrebat, cu o furie pe care nu o mai ascundea.
Femeia nu putea vorbi. Maria i-a strâns mâna.
— Au fost trei… a șoptit ea. Au zis că avem datorii… dar nu era adevărat…
Radu a înțeles imediat.
Cineva îi folosea numele pentru a teroriza oameni nevinovați.
A scos telefonul.
— Adu-i pe toți. Acum.
Nu a durat mult.
În scurt timp, casa s-a umplut de oameni. Niciunul nu vorbea. Tensiunea era apăsătoare.
— Cine a fost? a întrebat Radu.
Tăcere.
— Întreb o singură dată.
Un bărbat a cedat.
— Noi… doar am crezut că—
Nu a terminat. Radu l-a izbit de perete.
— Ați luat de la oameni care nu aveau nimic.
Liniște totală.
— De la un copil.
Vocea lui era joasă, dar rece.
— De azi, nimeni nu mai face nimic fără știrea mea.
Apoi a făcut un semn scurt.
— Înapoi.
În acea noapte, casa s-a schimbat.
A venit un medic. Apoi mâncare. Mobilă. Lumină.
Maria stătea la masă, cu o farfurie caldă în față, mâncând încet, ca și cum nu era sigură că e real.
Radu a ieșit afară. Ploaia se oprise.
— Ce facem cu ei? a întrebat unul dintre oameni.
— Nu mai lucrează pentru mine, a răspuns simplu.
Dimineața, Maria s-a trezit într-un pat adevărat.
Mama ei trăia. Slăbită, dar în siguranță.
Iar lângă geam, bicicleta roz strălucea, ca nouă.
Fetița a zâmbit.
Și, pentru prima dată după mult timp, locul acela nu mai era gol.
Era din nou un cămin.